peste 80% dintre români afirmă că

“NU MAI PUTEM FACE NIMIC!”

M-am săturat să tot aud că  „NU SE MAI POATE FACE NIMIC”.

Peste 80% dintre români, atunci când sunt întrebaţi despe ce se mai poate face ca să îndreptăm lucrurile în ţară, îţi răspund, de cele mai multe ori, cu mult of,  „NU SE MAI POATE FACE NIMIC”.

Peste tot, sunt oameni  pustiiţi de speranţa unei lumi mai bune.

Oameni care preferă să-şi pună mâinile pe piept, cu mult înainte de a bate clopotul în dungă. În asemenea condiţii, e normal ca  inşii  lipsiţi de scrupule să se  invite la pomană şi după aceea, să împartă şi  agoniseala de o viaţă a celui care, chiar dacă îşi permite să mai cosume oxigen, este mort demult.

Este normal să se întâmple aşa?

Cine nu înţelege că drepturile nu se dau ci se câştigă,  nu va avea niciodată parte de ele.

De ce  se întâmplă astfel?

Pentru că, spun ei,  suntem puţini. Ce spun ei nu contează, important e că ne+a făcut să o spunem şi noi.

Realitatea îi contrazice. Suntem foarte mulţi, chiar foarte mulţi. Foarte mulţi, într-o lume în care  ne-am obişnuit să fim tot mai singuri.

Singurătatea ne omoară. Ea ne taie orice elan.

Cum să te compari tu, ca  persoană, cu individul care  „a reuşit”?

El are de  toate şi tu nu ai nimic.

Tu îl consideri  „băiat deştept” şi faci plecăciuni în faţa lui, chiar dacă ştii că averea lui de azi a fost şi averea ta, ieri.

Ne-au făcut să credem că aceia care merită respectul nostru, pentru că sunt deştepţi, sunt cei care fură mai mult.

Dacă eşti cinstit, eşti prost, eşti ultimul om,  indiferent de capacitatea ta intelectuală şi de valoarea muncii tale.

Ai o mulţime de lipsuri, te confrunţi cu  tot felul de probleme şi nedreptăţi.

Nu ai cui să-i spui. Nu te ascultă nimeni.

Şi dacă, din întâmplare, întâlneşti pe cineva care este gata să-şi manifeste solidaritatea cu  tine, nu în sensul de a ţi se alătură ca să bociţi împreună, ci chiar să vă ajutaţi ca să depăşiţi acest moment greu, nu-l crezi.

Şi totuşi,

CE-I DE FĂCUT?

Este o întrebare pe care o întâlnim la tot pasul.

Din păcate, cei mai mulţi o tratează ca pe o întrebare retorică. Puţini, destul de puţini, o adresează  în sens provocator, în speranţa că, cine ştie, s-o găsi vreunul să şi răspundă.  Foarte puţini sunt cei care sunt conştienţi de faptul că această întrebare ar trebui să fie obligatorie pentru fiecare român. Ar fi primul pas înaintea trecerii la acţiune.

DE CE NU FACETI? Asta e întrebarea în cazul în care, din întâmplare, apare undeva îndrăzneala unei iniţiative.

Sau, TREBUIE SĂ APARĂ CEVA, neapărat, CEVA  SAU CINEVA cu lucrurile gata puse la punct.

Întrebarea pe care mi-o pun eu, însă,  este:

DE CE TREBUIE SĂ FACĂ CINEVA, CEVA PENTRU NOI?

Are cineva vreo obligaţie faţă de noi?

Cu ce drept cerem noi altora să ne rezolve problemele?

Dacă vrem ceva, atunci, trebuie să acţionăm  de aşa natură încât să ieşim şi învingători.

Toate problemele noastre nu au decât o singură rezolvare.

POLITICA.

De ce politica?  Pentru că în lume nu s-a inventat altceva.  Lumea este condusă numai  de  politicieni. Buni sau răi. Mai sunt şi DICTATORII, care nu au culoare politică.

Dacă de nu se poate scăpa de politică şi de politicieni, atunci nu ne mai rămâne decât să fim atenţi la ce fel de politică fac politicienii noştri.

Unii fac politică din pasiune. Sunt foarte puţini. Caracteristica lor definitorie este consecvenţa.  Pierd, câştigă, ei  îşi urmează convingerile politice.

Alţii, fac politică din interes. Sunt mult mai mulţi. Totdeauna sunt prezenţi acolo unde se împarte ceva. Ei sunt prietenii puterii şi puternicilor. Dacă nu au loc la  masa cu bucate, atunci trec în opoziţie. Bani să fie. Unde sunt bani, sunt şi ei.

Foarte mulţi, din ce în ce mai mulţi, sunt scârbiţi de politică. Nu au veleităţi, nu  au avut niciodată ocazia să guste din putere pentru a se spurca. Sunt cinstiţi în felul lor, dar sunt total dezamăgiţi. Cu fiecare zi, sunt mai dezamăgiţi de clasa politică, pentru că i-au crezut când pe unii, când pe alţii şi au constatat că toţi i-au înşelat.

Nu mai vor să meargă nici la vot. Şi ce dacă?

Ce nu ştiu ei este că politicienii tocmai asta vor. Să nu mai vină la vot.  Să nu-i mai încurce. Nu au nevoie de voturile lor. Şi-au dat lege. Scrutinul se validează, indiferent de numărul votanţilor. E posibil ca la vot să meargă numai cei interesaţi. Adică  aceia  care vor să-şi apere puterea pe care o au deja sau cei care vor să le ia puterea.

Partidele sunt de trei feluri.  De stânga, de centru şi de dreapta.

Politicienii de dreapta sunt egoişti, individualişti şi bântuiţi de rapacitate.  Dacă au vreun interes, calcă pe cadavre. .  Viaţa începe cu ei şi se termină cu ei. După ei, potopul.  Lor să le fie bine.  Dumnezeul lor este BANUL.

Politicienii de stânga trebuie să fie altruişti, generoşi, sunt politicienii care  ar trebui să se simtă foarte bine atunci când  cei din jur  trăiesc mai bine. Asta,  şi datorită  lor. Ei  trebuie să fie conştienţi că viaţa nu începe cu ei şi nu se termină cu ei. Vocaţia lor trebuie să fie CONSTRUCŢIA  DURABILĂ.

Există şi centru. Centrul politicii  este ocupat, în general,  de mincinoşi. Ei trec foarte uşor, şi fără regrete, când la dreapta, când la stânga, după cum dictează interesul. Caracteristica lor de bază rămâne uşurinţa cu care semnalizează la stânga şi o virează la dreapta. În termeni populari,  „una spun şi alta fumează”.

„Clasa politică din România este falimentară”. Aşa striga  Traian Băsescu, preşedintele României.

„Avem nevoie de o nouă clasă politică” zicea tot Traian Băsescu. Mulţimea, adică electoratul, a fost de acord  şi au urmat aplauze îndelungi. Chiar urale.

De ce?  De dragul lui Traian Băsescu?  NU. Avea dreptate. După  optsprezece ani  au mai rămas foarte puţini, dacă or mai fi, în afară de îmbuibaţii  vremurilor, care mai au o impresie bună despre politicieni. Ei au înţeles cu mult mai înainte că această clasă politică este falimentară.

Nu se aşteptau, însă,  ca tocmai preşedintele ţării să le-o spună. El, care este produsul acestei clase politice şi care este, poate, cel mai fidel exponent al ei.  Ca orice politician de dreapta, EL, exponentul  EI, spune despre  EA că este falimentară.  Adică,  el vrea să ne convingă că  „TOŢI SUNT RĂI, NUMAI EU SUNT BUN”.

Am înţeles, Traian Băsescu a folosit acest adevăr în scop electoral. Şi a reuşit.

Dar, de ce am spus că avea dreptate?

Pentru că, în 18 ani, în România, nu s-a făcut decât politică de dreapta. Politica bunului plac.

Are dreptate.  E nevoie de o  altfel de  politică.

O politică făcută  de oameni, pentru oameni.