1.1. Context istoric

Întoarcerea armelor, la 23 august 1944, împotriva trupelor hitleriste a diminuat foarte mult pierderile materiale şi umane, dar nu a putut evita ocuparea României de către trupele sovietice.

Trecerea României din tabăra Axei în cea a Aliaţilor, alături de sovietici, i-a pus pe germani în situaţia de a fi atacaţi atât din exterior cât şi din interior, iar aliniamentul Carpaţilor nu a mai reprezentat mare lucru în rezistenţa lor miltară, ceea ce a făcut ca Eliberarea României să se facă într-un timp foarte scurt, în numai câteva luni.

Cu toate eforturile pe care le-au făcut românii de a-şi demonstra loialitatea faţă de sovietici în lupta împotriva Germaniei hitleriste, Marile Puteri nu ne-au acceptat de partea învingătorilor.

Practic, 23 August 1944 a însemnat Eliberarea României de sub ocupaţia hitleristă şi intrarea ei sub ocupaţie sovietică, trupele sovietice rămânând în ţara noastră pentru o lungă perioadă de timp.

În ciuda actului de la 23 August 1944, România a constituit pentru URSS, o pradă de război, iar pentru aliaţii apuseni, un stat duşman, învins.

URSS şi-a impus punctul de vedere şi prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947[i], Aliaţii refuzând României statutul de cobeligerant, Marile Puteri consfinţind, ceea ce se întâmplase deja, trecerea ţării noastre sub ocupaţie sovietică şi obligarea acesteia la plata unor importante despăgubiri de război.

Arestarea Mareşalului Antonescu, guvernările Sănătescu, Rădescu, schimbarea a trei guverne în numai şase luni şi instalarea guvernului Dr. Petru Groza s-au produs atât ca urmare a importantelor evenimente din perioada aceea, dar şi sub presiunea declarată a Moscovei. În ceea ce ne priveşte, pe noi, dar şi pe celelalte state care au intrat sub zona de influenţă a URSS, sovieticii s-au condus după principiul că “cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul social” şi au luat toate măsurile ca transformările să se facă în cel mai scurt timp.

La 19 noiembrie 1946 au avut loc primele alegeri parlamentare postbelice. A fost un moment istoric foarte important şi prezentat în cei mai contradictorii termeni. Comuniştii le-au catalogat ca pe o mare victorie electorală (79,86%)[ii], iar, după 1989, partidele care s-au perindat la putere în toată această perioadă, dar şi unii istorici, susţin că alegerile respective ar fi fost câştigate de Partidul Naţional Ţărănesc, cu aceeaşi majoritate, ei pierzându-le ca urmare a unei imense fraude electorale.

Fără a avea posibilitatea verificării materiale a acestor alegeri, acum se pot face numai speculaţii. Se poate vorbi de o forţare a rezultatului alegerilor, dar nu de o răsturnare a situaţiei finale. Luând în considerare toţi factorii sociali şi politici din acea perioadă se poate afirma, fără nicio reţinere, că nu putem şti cu cât a câştigat Blocul Partidelor Democratice, dar Partidul Naţional Ţărănesc nu avea cum să câştige. Raţionamentul este foarte simplu: PNŢ şi PNL s-au prezentat la aceste alegeri în urma unor frământări interne care au dus la scindarea lor, iar alegerile nu au fost câştigate de comunişti ci de o largă alianţă a partidelor politice, Blocul Partidelor Democratice, construită în jurul comuniştilor. n Blocul Partidelor Democratice, alături de Partidul Comunist Român, găsim Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular, dar şi PNL-Gheorghe Tătărescu şi PNŢ-Anton Alexandrescu, două formaţiuni rezultate din scindarea PNL şi PNŢ. Rezultă că Blocul Partidelor Democratice era compus din formaţiuni politice care acopereau tot spectrul politic. În plus, trebuie să avem în vedere şi popularitatea, în creştere, de care se bucurau comuniştii, mai ales după reforma agrară din martie 1945 în urma căreia peste 900.000 de familii de ţărăneşti (dintre care 400 000 fără pământ) au fost împroprietărite cu peste 1100 000 ha. pământ[iii].

Treptat, puterea a fost trecută integral în mâinile Partidului Muncitoresc Român, creat în 1948 prin fuziunea PCR şi PSD.

S-au schimbat raporturile de proprietate şi modul de repartiţie a plusvalorii, s-au acordat o serie de drepturi tuturor românilor, cum ar fi: învăţământ gratuit, asistenţă medicală gratuită, dreptul la vot pentru femei etc., în paralel cu măsurile coercitive luate împotriva celor care n-au putut accepta schimbările radicale la care era supusă societatea românească.

A fost o perioadă foarte grea pentru toţi românii. Niciodată nu poţi avea o viaţă liniştită atunci când eşti ocupat şi privat de posibilitatea de a-ţi hotărî singur soarta.

Meritul cel mai mare al românilor a fost că într-o perioadă relativ scurtă au reuşit să înlăture, unul câte unul, cominterniştii din conducerea Partidului Comunist Român şi a României şi, în urma Acordului româno-sovietic privind statutul juridic al trupelor sovietice staţionate temporar pe teritoriul României din 15 aprilie 1957 (ratificat de Marea Adunare Naţională la 6 mai 1958)[iv], să scoată trupele sovietice din România, în 1958, iar, în 1964, 15-22 aprilie când s-au desfăşurat lucrările Plenarei lărgite a C.C. al PCR. care a adoptat Declaraţia cu privire la poziţia P.C.R. în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale[v], cunoscută ca Declaraţia din aprilie, să-şi declare independenţa faţă de Moscova.

1.2. România socialistă la început de drum

Lucrarea de faţă nu-şi propune să analizeze factorii determinanţi care au făcut posibilă trecerea României la socialism. Ea va trata aspectele economice, sociale şi politice care stau la baza sistemului fiscal ori au fost influenţate de politica fiscală comunistă.

Trebuie arătat că situaţia economică şi socială a ţării noastre din anii care au urmat celui de-al doilea război mondial era mai mult decât nefavorabilă. Distrugerile materiale şi pierderile umane provocate de război, seceta prelungită, obligaţia de a plăti despăgubiri de război şi, peste toate acestea, intrarea României sub ocupaţia Uniunii Sovietice au făcut ca poporul român să traverseze una dintre cele mai grele perioade.

Trecerea la construirea societăţii socialiste a constituit un alt motiv de nelinişte pentru că lupta dintre apărătorii lumii capitaliste şi promotorii socialismului a îngreunat desfăşurarea procesului şi a provocat multe victime.

Trecând peste abdicarea Regelui şi proclamarea Republicii, cel mai important moment în construirea socialismului este reprezentat de naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, din 11 iunie 1948, care au devenit “bunuri ale întregului popor”[vi], aşa cum este prevăzut în art.5 din Constituţia RPR adoptată în 1948. A fost una dintre primele măsuri, şi cea mai importantă, care au dus la uniformizarea mărimii proprietăţilor deţinute de populaţie.

Cioran afirma, cu numai câţiva ani în înainte, în 1936, că “dacă instinctul de proprietate ar putea fi smuls din sufletul omului, ar trebui să fim mai repede fericiţi decât să avem regrete” şi “toate problemele ar fi atunci pe calea soluţionării”[vii]. Comuniştii, nu cred că şi-au propus să smulgă instinctul de proprietate din sufletul românilor, dar, cu siguranţă, au reuşit ca proprietatea privată să joace un rol nu foarte important în viaţa lor.

Lipsa posibilităţii de a obţine venituri din exploatarea marilor proprietăţi i-a obligat pe români să-şi asigure câştigurile necesare traiului numai prin muncă. Şansa unor alte forme de câştig a fost limitată drastic, sursa sigură de venit rămânând salariul, iar salariile se încadrau într-o grilă unică de salarizare în care raportul dintre salariul minim şi salariul maxim pe economie a fost mult restrâns faţă de ceea ce se întâmplase până atunci.

România a început să funcţioneze după legi şi reglementări noi. Clasa politică, radical schimbată, avea o altă structură şi reprezenta interesele maselor largi populare.

Tranziţia de la societatea capitalistă la societatea socialistă a fost scurtă pentru că măsurile au fost radicale. Esenţa schimbărilor a constat în faptul că, atunci, s-a luat de la cei puţini care aveau foarte mult şi s-a dat la cei mulţi care aveau foarte puţin sau deloc. Aşa s-a realizat uniformizarea proprietăţilor, iar mijloacele de producţie naţionalizate au devenit “bunuri ale întregului popor”[viii].

În mod automat, ansamblul legilor, reglementărilor şi modalităţilor de impozitare, cunoscut sub denumirea de sistem fiscal, a fost supus aceloraşi schimbări radicale. Fiscalitatea, drept cea mai importantă pârghie politică aflată la dispoziţia guvernanţilor, a fost adaptată noilor orientări politice şi, într-un termen foarte scurt, s-a transformat în fiscalitatea socialistă.

FISCALITATEA SOCIALISTĂ

2.1. Consideraţii generale

În perioada interbelică, mulţi economişti de seamă, aşa cum am apreciat într-un capitol anterior, şi-au prezentat concepţiile lor cu privire la cea mai eficientă politică fiscală care trebuia practicată, cu privire la formarea şi colectarea impozitelor şi taxelor: impozite în cotă fixă, impozite progresive, impozitarea majorată a anumitor categorii de venituri sau derogarea de la impozitare a unor categorii sociale sau profesionale, asigurarea veniturilor bugetare, în majoritate, din impozite directe sau din impozite indirecte etc.

Odată cu trecerea la construirea societăţii socialiste, lucrurile se simplifică.

Se schimbă raporturile dintre diversele forme de proprietate, în sensul că proprietatea statului, proprietate a întregului popor, devine majoritară, iar proprietăţile private sunt aduse la mărimi apropiate, salariile sunt stabilite într-o grilă unică la nivel naţional, câştigurile sunt asigurate, în general, prin muncă, muncă desfăşurată în interesul societăţii, iar o serie de cuvinte specifice societăţii capitaliste sunt puse la stâlpul infamiei: moşier, burghez, speculă, afacere, şomaj sau şomer etc.

Pe acest fond, statul socialist impune o nouă politică fiscală. Aşa cum era de aşteptat, între toate formele de impozitare cunoscute, impozitul progresiv, impozit specific doctrinei socialiste, este pus la loc de frunte, iar veniturile la bugetul de stat, în cea mai mare parte a lor, sunt asigurate din impozitele directe.

Economiştii au tăcut, iar politica fiscală este făcută numai de Partidul Comunist Român. Dacă o să căutăm în literatura de specialitate o să constatăm că economiştii care şi-au dat cu părerea despre fiscalitatea românească, nu au venit cu teorii personale care să intre în contradicţie cu prevederile doctrinei socialiste sau cu legislaţia în domeniu, promovată de comunişti, din contră, ei au apreciat că fiscalitatea socialistă reprezenta cel mai corect sistem de impozitare. Înţelegem că primii ani ai noii societăţi au fost ani grei pentru intelectualitatea românească şi pentru români, în general, dar economiştii nu şi-au schimbat atitudinea nici în perioadele de dezgheţ din acea perioadă şi, cel mai interesant, nu au reacţionat, într-un mod argumentat ştiinţific[ix], nici după 1989, în cei douăzeci de ani care au trecut de la evenimentele din decembrie.

Sunt, nu foarte multe, dar sunt lucrări despre fiscalitate din perioada de până în anul 1989, apărute înainte de anul 1989, care nu fac altceva decât să arate că politica fiscală socialistă este corect gândită şi aplicată, iar după 1989, nu am găsit nicio lucrare care să arunce la gunoi, repet, în mod argumentat, politica fiscală socialistă. Ştim, din propaganda postdecembristă, că înainte de 1989 “românii nu aveau voie(!?) să exprime o poziţie contrară cu doctrina comunistă pentru că ar fi fost marginalizaţi sau chiar exterminaţi”. Întrebarea care apare, automat, este de ce au tăcut economiştii noştri după 1989, în timpul celor douăzeci de ani care au trecut? Politica fiscală de după 1989 s-a schimbat radical, autorii schimbării fiind tot politicienii, la fel ca şi în timpul perioadei comuniste. Economiştii, unii dintre ei, participă la talk show-ri, comentează şi  cam atât.

Ca urmare, cele mai multe şi singure surse fiscale, din perioada comunistă, rămase de analizat sunt documentele de partid şi, în special, legislaţia, cu prioritate fiscală, dar nu numai, aplicată în acea perioadă.

Politic, Partidul Comunist Român a fost partidul clasei muncitoare, iar clasa muncitoare a fost forţa conducătoare a ţării. Egalitarismul şi apărarea drepturilor celor mulţi sunt valori reflectate în politica fiscală sau sunt puse în valoare şi cu sprijinul politicii fiscale.

Am arătat mai sus că politica fiscală este făcută de clasa politică aflată la putere în scopul de a-şi realiza obiectivele pe care le stabileşte în funcţie de interesele clasei sociale pe care o reprezintă.

În capitalism, clasa politică este formată din oameni bogaţi şi foarte bogaţi. Evident că toată politica fiscală este gândită de aşa manieră încât să nu le afecteze prea mult marile venituri. Care formulă fiscală, impozit progresiv, impozit în cotă procentuală, în cotă fixă etc. le afectează mai puţin veniturile? Evident, cota fixă stabilită la un procent cât se poate de mic. Indiferent de mărimea veniturilor cota rămâne fixă (ex. 16%), ceea ce face ca ponderea impozitului pe venit în formarea bugetului consolidat al statului să fie destul de mică. De unde se acoperă diferenţa de buget? Din creşterea impozitelor indirecte, adică pe consum, impozite care-i afectează, în primul rand, pe cei cu venituri mici.

Sistemul fiscal şi politica fiscală nu puteau rămâne în afara profundelor schimbări la care a fost supusă societatea românească odată cu trecerea de la capitalism la socialism.

Cine a preluat puterea în socialism? Clasa muncitoare înfrăţită cu ţărănimea şi intelectualitatea. Nu se mai pomeneşte nimic de clasa oamenilor bogaţi. Automat, politica fiscală promovată de comunişti a fost favorabilă muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor adică celor care-şi asigurau veniturile prin muncă. Chiar şi în această situaţie, impozitul pe venit şi pe proprietate reprezintă principala sursă de venituri pentru bugetul statului, iar cea mai practicată formă de impozitare este reprezentată de impozitarea progresivă, considerată drept cea mai echitabilă şi etică formă de impozitare.

Era firesc, dacă nu obligatoriu, ca şi sistemul fiscal să sufere schimbări, iar dacă ne gândim la amploarea lor, schimbările au fost profunde şi în consonanţă cu celelalte manifestări din societate.

Poate că, tocmai de aceea, odată cu trecerea timpului, analiza legislaţiei fiscale din perioada socialistă devine foarte interesantă, provocatoare şi chiar instructivă.

2.2. Coordonate ale politicii fiscale

Ansamblul legilor, reglementărilor şi modalităţilor de impozitare, cunoscut sub denumirea de fiscalitate, reprezintă cea mai importantă pârghie politică la dispoziţia guvernanţilor pentru rezolvarea problemelor economice şi sociale.

Hotărârile luate de legiuitor pentru atingerea obiectivelor sociale şi economice au avut la bază fundamentări responsabile ale executivului privind asigurarea surselor de finanţare. Avem de-a face cu o relaţie biunivocă în care guvernanţii trebuiau să stabilească, pe de-o parte, tot ceea ce-şi propuneau să realizeze – în plan economic, social şi politic – într-o anumită perioadă de timp şi, pe de altă parte, să asigure veniturile necesare pentru a face posibilă punerea în operă a programelor respective.

Asigurarea echilibrului dintre venituri şi cheltuieli a presupus o atitudine pragmatică şi responsabilă din partea guvernanţilor care, în tot ceea ce-şi propuneau să realizeze, erau nevoiţi să pună accentul pe eficacitatea sistemului fiscal.

Optimizarea sistemului fiscal este o condiţie obligatorie pentru a-l face capabil să stimuleze efortul de a produce, de a economisi şi investi, să stimuleze competitivitatea prin preţ, concurenţa loială şi creşterea economică durabilă, pe de-o parte, şi, în acelaşi timp, să asigure toate condiţiile pentru edificarea climatului social, în toate componentele lui, favorabil creşterii calitative continue şi, în felul acesta, să fie optim în rezolvarea cererilor sociale.

Stabilitatea legislaţiei fiscale ajucat un rol foarte important atât pentru contribuabili cât şi pentru organele fiscale de control. Ea a condus la reducerea costului administrării impozitelor şi taxelor la nivelul administraţiei publice, iar pentru contribuabil este extrem de benefică pentru că-i permite acestuia să-şi stabilească un proiect financiar pe termen lung şi, în acelaşi timp, este eliminată posibilitatea de încălcare a legii datorită necunoaşterii prevederilor ei.

Simplitatea şi claritatea în exprimare a legislaţiei fiscale sunt necesare pentru a da posibilitatea contribuabilului să reţină uşor toate prevederile ei şi să le respecte. Importanţa acestor caracteristici o înţelegem foarte bine mai ales acum când ne confruntăm cu o legislaţie extrem de stufoasă şi într-o permanentă schimbare.

Simplitatea şi claritatea legislaţiei fiscale limitează drastic abuzurile organelor fiscale îndrituite să controleze respectarea prevederilor ei de către contribuabili. Dar, cel mai important, e faptul că un asemenea mod de formulare, lipsit de orice ambiguitate, elimină posibilitatea ca legea să favorizeze o anumită clientelă şi le ia organelor de control plăcerea de a interpreta fiecare în felul lui prevederile actelor legislative fiscale.

Caracterul stufos al legislaţiei, modificarea şi completarea ei în permanenţă sunt generate de câţiva factori: incapacitatea legiuitorului de a înţelege sistemul fiscal în toată complexitatea lui, dar şi presiunile făcute asupra guvernelor şi implicit a legislativului pentru satisfacerea cererilor lansate de clientela politică.

Întinderea legilor fiscale pe zeci şi sute de pagini ar putea fi explicată ca derivând din dorinţa legiuitorului de a surprinde şi cele mai mici amănunte ale vieţii economice şi sociale pentru a fi impuse fiscalizării. Nimic mai fals. O asemenea legislaţie se finalizează practic prin a fi greu de aplicat sau chiar imposibil, prin a fi catalogată ca legislaţie clientelară, legislaţie generatoare de abuzuri din partea organelor fiscale de control, legislaţie generatoare, efectiv, de blocaj financiar. Mai pe scurt, o asemenea legislaţie seamănă mai mult cu pădurea în care nu se mai văd copacii datorită ierburilor.

Colectarea taxelor şi impozitelor, indiferent de cuantumul lor, nu a fost şi nu va fi niciodată pe placul contribuabililor. Înţelegâd această realitate, legiuitorul trebuie să impună executivului folosirea eficientă a banului public astfel încât satisfacţia creată de bunurile şi serviciile realizate cu banii colectaţi să fie pe măsura contribuţiilor şi să aparţină tuturor contribuabililor. Legiutorul trebuie să aibă permanent în vedere maximizarea randamentului sistemului fiscal, care se poate obţine în primul rând prin folosirea eficientă a banilor publici.

Un sistem fiscal trebuie să fie neutru, respectând principiile de bază ale politicii fiscale, dar perfect neutru nu este posibil de realizat[x]. Neutralitatea sistemului fiscal este obligatorie, altfel metodele şi tehnicile de impunere influenţează relaţiile concurenţiale dintre agenţii economici ceea ce îl poate transforma pe acesta într-un sistem fiscal clientelar.

Cuantumul impozitelor şi taxelor trebuie stabilit în limitele unui grad real de suportabilitate pentru contribuabil. Orice procent în plus peste acest nivel poate conduce la un sistem fiscal împovărător care, inevitabil, va crea o presiune fiscală insuportabilă pentru contribuabili şi va fi ineficient pentru societate.

Planificarea veniturilor şi cheltuielilor este foarte importantă pentru echilibrul şi eficienţa sistemului fiscal. Nicio cheltuială nu trebuie făcută fără a avea asigurată finanţarea bugetară şi toate cheltuielile trebuie să se finalizeze cu punerea în funcţiune a obiectivului finanţat.

Transparenţa cheltuielilor publice, în cuantum, structură şi obiective este obligatorie pentru descurajarea şi eliminarea fraudei fiscale, care se poate face şi prin creşterea sancţiunilor fiscale, măsură de responsabilizare atât a contribuabililor cât şi a aparatului fiscal.

Având în vedere că până în 1989, în România a fost o societate socialistă în care forţa politică aflată la conducere a fost Partidul Comunist Român, dar şi faptul că după 1989 această perioadă este catalogată drept comunistă, în conţinutul referatului voi folosi, alternativ, termenii de politică fiscală socialistă, dar şi comunistă, sistem fiscal socialist, dar şi comunist, fiscalitate socialistă sau comunistă ca pe nişte termeni cu aceeaşi valoare semantică.

2.3. Legislaţia fiscală socialistă

Parcurgând textele de acte normative care au reglementat fixarea şi colectarea impozitelor şi taxelor comuniste, ne-am oprit în special asupra următoarelor:

Legea nr. 5/1949[xi] pentru impozitul pe spectacole,

Hotărâre nr. 913 din 18/08/1949[xii] privind anularea datoriilor salariale,

Decretul nr. 164/1949 privind fondul directorului,

Hotărârea nr. 22/1949 privind primele de producţie,

Legea nr. 1/1951[xiii] pentru aprobarea Bugetului de stat al Republicii Populare Romîne pe anul 1951,

Decretul nr. 18/1952[xiv] pentru stabilirea impozitelor şi taxelor locale,

Hotărârea nr. 3145/1953 privind stabilirea taxelor şcolare în şcolile medii (de10 ani) pedagogice, medii tehnice şi în instituţiile de învăţământ superior,

Legea nr 2/1953[xv] pentru aprobarea Bugetului de Stat al Republicii Populare Române pe anul 1953,

Decretul nr. 174/1953[xvi] privind impozitul pe veniturile cooperativelor şi organizaţiilor cooperatiste şi ale întreprinderilor şi unităţilor economice ale organizaţiilor sociale,

Decretul nr. 564/1953[xvii] privind impozitul asupra operaţiunilor necomerciale

Decretul nr. 153/1954[xviii] privitor la impozitul pe veniturile populaţiei,

Decretul nr. 425 din 31/12/1981[xix]privind stabilirea si incasarea impozitelor si taxelor locale

Decretul nr 650 din 24/07/1968[xx]privind modificarea unor dispoziţii referitoare la impozitul pe veniturile populaţiei,

Decret nr. 564 din 04/07/1968[xxi]privind modificarea unor prevederi referitoare la impozite şi taxe,

Decret nr. 27 din 30/01/1970[xxii]privind modificarea unor prevederi legale referitoare la impozite şi taxe, precum şi la primele de asigurare,

Lege nr. 1 din 30/06/1977[xxiii]privind impozitul pe fondul total de retribuire al unităţilor socialiste de stat.

Ca urmare, putem să emitem o serie de consideraţii pe marginea fiscalităţii acelei perioade după cum urmează:

Actele normative sunt de o simplitate dezarmantă, majoritatea dintre ele întinzându-se pe una, două pagini.

Enunţurile sunt simple, cuprinzătoare şi foarte clare. În foarte puţine fraze, legiuitorul prezintă obiectul şi modul de calcul ale impozitului, scutirile – pe timpul acela nu erau facilităţi – modalităţile de percepere, sancţiunile şi alte dispoziţii. Uşor de înţeles şi de acceptat pentru contribuabil, foarte uşor de urmărit şi de controlat pentru organele fiscale.

Cu toate că veniturile contribuabililor, persoane fizice, se încadrau într-un plafon cu limite maxime şi minime foarte apropiate, impozitele practicate, în general, erau progresive. Cei cu venituri mici, până la un anumit nivel, erau scutiţi de impozit, iar cei care aveau venituri mai mari erau impozitaţi cu cote procentuale în creştere în raport cu mărimea veniturilor.

Simplitatea şi claritatea în exprimare, coerenţa, continuitatea şi stabilitatea au fost atuurile legislaţiei fiscale socialiste.

Contribuabilul trebuia să respecte legislaţia fiscală. Pentru a o respecta era nevoie ca, mai întâi, să o cunoască foarte bine. Tocmai de aceea se impune ca o legislaţie să fie prezentată cât mai simplu. Cu cât e mai complicată, ea este mai greu de înţeles şi, implicit, este foarte greu de aplicat.

Actele normative socialiste erau cât se poate de scurte şi foarte clar exprimate. De aceea, ele erau înţelese foarte uşor de către orice contribuabil, dar şi de organele de control fiscal. Legile, pe lângă faptul că erau scurte şi cu prevederi clar exprimate, este important de menţionat că erau făcute în spiritul legilor nescrise.

Între atuurile unui act normativ scurt şi clar în exprimare sunt:

– contribuabilul îşi poate înţelege foarte uşor obligaţiile şi drepturile pe care le are şi, în cunoştinţă de cauză, se achită de obligaţii şi îşi cere drepturile care i se cuvin;

– elimină orice posibilitate ca legea să conţină prevederi favorabile pentru unii dintre contribuabili şi în felul acesta ea să intre în categoria legilor clientelare;

– organele de control fiscal pot veghea la aplicarea şi respectarea legii şi pot lua măsuri cu cei care o încalcă;

– limitează drastic abuzurile pe care le comit unii dintre cei care fac parte din organele de control fiscal;

– responsabilizează atitudinea contribuabilului, dar şi pe cea a organelor de control fiscal;

– limitează cheltuielile bugetare din domeniu;

– eficientizează cheltuirea banului public etc.

În zilele noastre dinamica modificărilor legislative este impresionantă. Sunt foarte multe momente în care o lege, ordonanţă sau hotărâre a guvernului nici nu apucă să fie publicată în “Monitorul Oficial” şi este aprobată prima modificare. Atunci ne întrebăm, pe bună dreptate, ce să mai înţeleagă contribuabilul şi, în acelaşi timp, cei care formează aparatul fiscal?

Cu atât mai surprinzătoare este stabilitatea legislaţiei socialiste care se întinde pe parcursul multor zeci de ani. Iau ca exemplu un singur act normativ, Decretul nr.153/1954 privitor la impozitul pe veniturile populaţiei, care şi-a întins aplicabilitatea din 1954 până în 1997 când a fost abrogat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 85 din 23.12.1997. Acesta a fost modificat de două ori, dar modificările nu au fost majore, ele au intervenit ca urmare a evoluţiei societăţii şi a schimbării radicale a structurii şi a mărimii veniturilor.

Când ai de-a face cu o asemenea stabilitate a legislaţiei fiscale, contribuabilul nu se aşteaptă la nicio surpriză. El ştie cu mult înainte care-i sunt obligaţiile şi poate să-şi gândească un plan pe termen lung pentru activitatea pe care o desfăşoară.

2.4. Aspecte şi consecinţe ale legislaţiei fiscale socialiste

Pentru a înţelege mai bine legislaţia socialistă şi pentru a elimina sportul datului cu părerea consider că cel mai bine este să analizăm câteva acte normative aprobate şi aplicate în perioada anilor 1949–1989.

Având în vedere perioada foarte grea pe care au traversat-o românii la sfârşitul anilor patruzeci, legiuitorul s-a prevalat de „rezultatele îndeplinirii şi depăşirii Planului de Stat din primul semestru al anului 1949” şi consecvent politicii sale de „ajutorare a celor ce muncesc”, dar şi „în vederea stimulării realizării planului în semestrul al II-lea al anului”, după cum se motiva în conţinutul acestui act normativ, a fost adoptată Hotărârea nr. 913 din acelaşi an prin care “anulează în mod definitiv datoriile salariaţilor fată de întreprinderile sau instituţiile unde fac serviciul provenind din:

a) aprovizionări cu lemne, alimente, îmbrăcăminte şi încălţăminte în natură sau bani;

b) avansuri date în contul salariului, înregistrate până la 14 Iulie 1949, pentru acoperirea cheltuielilor provocate de: deces în familie, incendiu, procurare de obiecte de strictă necesitate în caz de furt, boală, tratamente, naştere, cărţi sau taxe şcolare, controlate şi stabilite pe răspunderea conducerii întreprinderii sau instituţiei”[xxiv].

A fost o măsură extrem de importantă în situaţia economică şi socială din acea perioadă. Ar putea fi asemănată cu cele mai eficiente măsuri de deblocare financiară care ar pune în stare de funcţiune intreprinderile şi instituţiile statului. De data aceasta avem de-a face cu o măsură menită să elibereze milioane de români de povara datoriilor contractate până atunci.

Faptul că legiuitorul a avut dreptate luând o asemenea măsura este susţinut de prevederile Legii nr. 1 din 1951 pentru aprobarea Bugetului de Stat al Republicii Populare Române pe anul 1951, care, printr-un articol final, art. 6, “aprobă contul de execuţie al Bugetului de Stat al Republicii Populare Române pe anul 1949, la venituri la suma de 272.374.053 mii lei, la cheltuieli la suma de 233.418.349 mii lei, cu depăşirea veniturilor peste cheltuieli cu suma de 38.955.704 mii lei”[xxv].   Bugetul de stat înregistra venituri substanţiale, peste cele prevăzute, şi chiar dacă au crescut foarte mult şi cheltuielile, observăm că s-a înregistrat un excedent de aproape 15%.

Acelaşi lucru se întâmpla şi cu “Bugetul de Stat al Republicii Populare Române pe anul 1951” al cărui “cont general de execuţie” înregistra “o depăşire a veniturilor faţă de cheltuieli” cu un procent de peste 12%, în condiţiile în care şi veniturile şi cheltuielile au fost cu mult mai mari decât ceea ce era planificat prin legea Bugetului de Stat pentru anul respectiv.

Având în vedere prevederile legilor privind Bugetul de Stat, Hotărârea 913 din 1949 este un foarte bun exemplu în ceea ce priveşte modul în care se poate face politică economică şi socială prin fiscalitate.

În plus, aceeaşi hotărâre prevedea că “în afară de impozitele pe salarii şi sumele reţinute pe baza hotărîrilor judecătoreşti definitive nici o altă sumă nu se va mai putea reţine din salariu”. De asemenea, prin articolul, art. 3, se prevede că statul limitează drastic, dacă nu chiar elimină, posibilitatea oricărui abuz din partea funcţionarilor publici.

Analizând câteva acte normative care reglementează impozitele şi taxele din acea perioadă vom înţelege liniile cardinale ale legislaţiei fiscale socialiste.

În ordine cronologică am selectat câteva dintre ele.

Impozitul pe spectacole se calcula “fie sub formă de impozit proporţional, în raport cu preţul biletului de intrare, conform tarifului oficial, fie sub formă de taxă fixă, stabilită pe zile, în raport cu localitatea şi felul manifestării” (legea 5 din 01/01/1949). Erau şi multe manifestări scutite de impozitul pe spectacole: “şezătorile cu program artistic şi cultural, organizate de către instituţiile culturale”, manifestările artistice şi sportive organizate exclusive pentru salariaţi de sindicatele respective”, “serbările organizate de şcoli cu elevi şi studenţi”, “horele ţărăneşti”, dar şi “expoziţiile de artă, expoziţiile cu caracter ştiinţific sau documentar, cum şi expoziţiile de mostre”.

Cu toate că această lege, legea privind Impozitul pe spectacole, stabileşte modul de aplicare a impozitului, scutiri, modalităţi de plată şi sancţiuni, se întinde pe o singură pagină, şi reuşeşte să fie clară şi fără echivoc.

Conform Decretului nr. 174 din 18/04/1953, “veniturile cooperativelor şi organizaţiilor cooperatiste, precum şi ale întreprinderilor şi unităţilor economice ale organizaţiilor sociale erau supuse impozitului pe venit”, care se calcula asupra beneficiului realizat, constatat în bilanţul contabil anual.

Pentru cooperativele şi organizaţiile cooperatiste de consum şi pentru întreprinderile şi unităţile economice ale organizaţiilor sociale, cota de impozit era de 15%, iar pentru cooperativele şi organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti, cotele de impozit determinate în funcţie de rentabilitate erau fixate după cum urmează:

a) la o rentabilitate de pînă la 5% cota de impozit era de 5%;

b) la o rentabilitate de la 5-10% cota de impozit era de 5% la venitul corespunzător rentabilităţii pînă la 5%, plus 10% pentru venitul corespunzător rentabilităţii între 5-10%;

c) la o rentabilitate de la 10-15% cota de impozit era de 7,8% la venitul corespunzător rentabilităţii pînă la 10%, plus 25% pentru venitul corespunzător rentabilităţii între 10-15%;

d) la o rentabilitate de la 15-20% cota de impozit era de 25% la venitul corespunzător rentabilităţii pînă la 15%, plus 50% pentru venitul corespunzător rentabilităţii între 15-20%;

e) la o rentabilitate de la 20-25% cota de impozit era de 313% la venitul corespunzător rentabilităţii pînă la 20%, plus 70% pentru venitul corespunzător rentabilităţii între 20-25%;

f) la o rentabilitate peste 25% cota de impozit era de 41% la venitul corespunzător rentabilităţii pînă la 25%, plus 85% pentru venitul corespunzător rentabilităţii care depăşeşte 25%”[xxvi].

Am prezentat aceste cote de impozitare pentru a arăta că statul prin impozitele şi taxele aplicate sistemului cooperatist făcea o mare diferenţiere între cooperaţia de consum şi cooperaţia meşteşugărească determinată de locul în care-şi desfăşurau activitatea aceste unităţi. Cooperativele de consum sunt organizaţii economice care-şi desfăşoară activitatea la sate. Cum satele au fost dintotdeauna mult mai slab dezvoltate decât oraşele, statul, prin impozitele aplicate în mod diferenţiat, reuşea să obţină pentru cooperativele de consum atât un echilibru al dezvoltării acestui sistem cooperatist, dar, cel mai important, asigura o protecţie socială pentru populaţia rurală, concretizată, în timp, prin creşterea nivelului de trai şi apropierea acestuia de cel de la oraşe.

Dacă la cooperativele de consum aveam o cotă fixă de 15%, la cooperativele meşteşugăreşti cotele de impozit determinate în funcţie de rentabilitate erau cuprinse între 5% şi 85%.

De ce se începea de la 5% şi se ajungea la 85%? La prima vedere, cel puţin, 5% este prea mic, iar 85% este foarte mare.

Prin 5% statul încuraja orice iniţiativă de înfiinţare a unei activităţi economice şi înţelegea să nu blocheze o activitate care prin natura ei nu era foarte rentabilă.

Este cunoscut faptul că în cooperaţia meşteşugărească sunt destule activităţi care, nu neapărat că meşterii sunt cei mai buni dintre cei mai buni ca minte, abilităţi artistice sau meşteşugăreşti ci datorită unor conjuncturi economico-sociale favorabile, sunt foarte rentabile. Acesta este motivul pentru care legiuitorul consideră că 25% rentabilitate este un procent foarte bun care asigură venituri suficiente pentru dezvoltarea activităţii economice, în această marjă fiind suficiente resurse financiare pentru stimularea iniţiativei şi activităţii cooperatorului sau meşterului. Cotele de impozit sunt stimulative[xxvii] pentru cei care desfăşoară activitatea, dau libertate deplină iniţiativei şi posibilităţii de a câştiga cât mai mult, dar asigură şi o protecţie beneficiarilor. Legiuitorul, înţelegând să lase libertate deplină desfăşurării activităţilor economice pe o piaţă liberă, este conştient şi de faptul că marile câştiguri nu ţin de meritul celui care le obţine ci, mai degrabă, de conjuncturi economice, sociale sau politice favorabile, cota maximă de impozitare nefăcând altceva decât să întoarcă mare parte din aceste venituri către cei care le-au suportat, adică populaţiei consumatoare a celor mai rentabile bunuri şi servicii pe care le oferă cooperaţia meşteşugărească.

Având în vedere că piaţa are nevoie de bunuri şi servicii care au o rentabilitate foarte scăzută, dar ele sunt necesare pe piaţă, legiuitorul înţelegea ca “secţiile şi cooperativele de invalizi care îndeplinesc condiţiile statutare să fie scutite de impozitul pe venit”, “cooperativele de producţie meşteşugărească şi secţiile de producţie ale cooperaţiei de consum, care prelucrează materii prime locale şi rămăşiţe ale producţiei (deşeuri), se scutesc de plata impozitului pe venit, timp de doi ani de la intrarea lor în funcţiune”[xxviii], dar şi “întreprinderile cooperaţiei de consum care se ocupă cu îngrăşarea vitelor, creşterea vitelor de lapte, avicultura, apicultura, sericicultura şi grădinăritul, se scutesc de impozitul pe venit pentru beneficiul rezultat din aceste operaţii, urmând ca beneficiul obţinut în acest fel să mărească fondul pentru dezvoltarea acestor întreprinderi”.

Cele arătate mai sus sunt elocvente în ceea ce priveşte rolul pe care-l joacă fiscalitatea în dezvoltarea economică şi socială, pentru obţinerea unui echilibru economic şi social, dar şi pentru asigurarea protecţiei sociale prin fiscalitate.

Blocajul financiar, prin modul de formare şi strângere a impozitelor, era eliminat total datorită prevederilor legislaţiei fiscale socialiste. Acesta este motivul pentru care în toate legile care reglementau impozitele şi taxele se prevedea că “în caz de neplată a impozitului la termenele legale, la cererea organelor financiare, Banca Republicii Populare Române – Banca de Stat va vira din contul întreprinderii plătitoare, în contul unităţii financiare respective, impozitul datorat, cu majorările legale”, urmând ca neajunsurile care au dus la neplata impozitelor să fie rezolvate între bancă şi contribuabil.

Şi operaţiile necomerciale, conform Decretului 564 din 1953, erau impozitate diferenţiat, în funcţie de natura şi importanţa socială ale operaţiei, dar şi de beneficiarul operaţiei respective astfel că:

Impozitul asupra operaţiilor necomerciale era datorat de către întreprinderile şi organizaţiile economice de stat, cooperatiste şi obşteşti care “confecţionau produse din materialul clienţilor, făceau prelucrări suplimentare, transformări, terminări şi finisări ale produselor clienţilor, reparări de obiecte, făceau transporturi auto şi cu tracţiune animală, sau prestau diferite alte servicii. Impozitul era datorat din momentul realizării preţului şi se calcula asupra încasărilor globale, cu următoarele cote:

a) Confecţionările produselor din materialele clienţilor, prelucrările
suplimentare, transformările, terminările şi finisările produselor clienţilor ……………………………………………………………………………………………15%;

b) Reparaţiile obiectelor …………………………………………………………. 3%;

c) Reparaţiile de încălţăminte, îmbrăcăminte, tricotaje şi reparaţiile

de mobilier ale populaţiei ……………………………………………………….. 1%;

d) Transporturile auto şi cu tracţiune animală ……………………………. 4%;

e) Serviciile prestate de hoteluri şi întreprinderi similare …………… 12%;

f) Alte prestări de servicii ………………………………………………………. 3%.

[xxix]

Impozitul de 1% era stabilit pentru reparaţii ceea ce înseamnă că legiuitorul a luat în calcul că beneficiarii reparaţiilor erau oameni lipsiţi de posibilităţi materiale şi financiare, iar 12% era aplicat serviciilor hoteliere. Scutirile prevăzute în acest decret aveau în vedere aceleaşi criterii, cu deosebire protecţia socială, dacă luăm în calcul “confecţionarea de proteze cu materialul clientului şi repararea lor”, dar şi oferirea unor servicii foarte importante pentru întreaga societate: “transporturile cu troleibuzele, precum şi transporturile cu autobuzele care nu depăşesc raza aceleiaşi localităţi, serviciile de poştă, telegraf, telefon şi radio, serviciile prestate pentru întreţinerea clădirilor, atelierele ce funcţionau pe lîngă casele de ajutor reciproc ale pensionarilor, cooperativele de invalizi care sunt organizate şi funcţionează în condiţiile prevăzute în statutele respective”, dar şi urmărirea dezvoltării unor sectoare economice foarte importante pentru populaţie, cum erau: “operaţiile necomerciale făcute de staţiunile de maşini şi tractoare, morile, presele de ulei, pivele, daracele, fabricile de pâine şi cazanele pentru fabricarea rachiurilor, lucrări pentru întocmirea proiectelor şi devizurilor, precum şi orice alte operaţii în legătură cu acestea, serviciile prestate de întreprinderile balneo-climaterice etc.

Pentru mulţi dintre românii de astăzi este surprinzător să constate că în 1954, prin Decretul 153 privitor la impozitul pe veniturile populaţiei, erau “supusi impozitului pe venit muncitorii, functionarii, oamenii de litere, artă si ştiinţă, liber profesioniştii, meseriaşii, cărăuşii, comerciantii, persoanele care realizeaza venituri in orase din inchirierea imobilelor sau a altor bunuri ori din surse agricole, proprietarii de mori sau de alte intreprinderi, precum si orice alte persoane care realizeaza venituri pe teritoriul Republicii Populare Române”[xxx]. Acest act normativ este reprezentativ în ceea ce priveşte rolul fiscalităţii în aprecierea importanţei pe care o reprezintă munca prestată de o anumită categorie profesională. Diferenţierea, spre exemplu, între muncitori şi funcţionari, pe de-o parte, şi oamenii de litere, artă şi ştiinţă, pe de altă parte, este evidentă în favoarea ultimilor. Spre deosebire de impozitul aplicat pe veniturile realizate de muncitori şi funcţionari şi care era cuprins între 6% pentru câştigurile lunare mai mari de 200 lei, cei cu venituri de până la 200 lei fiind scutiţi, şi până la 16% pentru câştigurile mai mari de 1000 lei pe lună, “Impozitul asupra veniturilor oamenilor de litere, artă şi ştiinţă precum şi asupra veniturilor artiştilor obţinute în afara locului permanent de muncă unde sunt salariaţi” oferă posibilitatea ca oamenii de litere, artă şi ştiinţă să realizeze câştiguri mult mai mari fără ca aceştia să plătească impozite la fel de mari. Deşi propaganda postdecembristă susţine că oamenii de cultură şi ştiinţă, intelectualii, în general, au fost oropsiţi de regimul comunist, analizând legislaţia fiscală socialistă constatăm contrariul acestei afirmaţii. Mai exact, oamenii de litere, artă şi ştiinţă, pe lângă veniturile salariale obţinute la locul de muncă, aveau posibilitatea de a obţine alte venituri din lucrările de artă sau ştiinţă, iar impozitele calculate la câştigurile suplimentare erau de peste zece ori mai mici decât la celelalte categorii profesionale ceea ce demonstrează importanţa deosebită pe care le-o acorda sistemul comunist.

Impozitul pe veniturile obţinute de muncitori şi funcţionari era calculat lunar, asupra totalităţii câştigului realizat în luna expirată, pe fiecare loc de muncă, în parte, potrivit cotelor de mai jos:

Câştigul lunar impozabil (lei)	Impozitul lunar
pâna la 200	scutit
201 –   300	6 lei + 6% pentru ceea ce depaseste 200
301 –   400	12 lei + 7% pentru ceea ce depaseste 300
401 –   500	19 lei + 9% pentru ceea ce depaseste 400
501 –   600	28 lei + 11% pentru ceea ce depaseste 500
601 –   800	39 lei + 13% pentru ceea ce depaseste 600
801 – 1.000	65 lei + 15% pentru ceea ce depaseste 800
peste 1.000	95 lei +16% pentru ceea ce depaseste1.000[xxxi]

Impozitul asupra veniturilor oamenilor de litere, artă şi ştiinţă, precum si asupra veniturilor artistilor obtinute in afara locului permanent de munca unde erau salariaţi, se realiza pe fiecare loc de plată a veniturilor, potrivit urmatoarelor cote:

Venitul anual impozabil (lei)	Impozitul anual
pina la 2.400	2% asupra sumei venitului
2.401 – 3.600	72 lei + 6% pentru ceea ce depaseste 2.400
3.601 – 4.800	144 lei + 7% pentru ceea ce depaseste 3.600
4.801 – 6.000	228 lei + 9% pentru ceea ce depaseste 4.800
6.001 – 7.200	336 lei + 11% pentru ceea ce depaseste 6.000
7.201 – 9.600	468 lei + 13% pentru ceea ce depaseste 7.200
9.601 – 12.000	780 lei + 15% pentru ceea ce depaseste 9.600
peste 12.000	1.140 lei + 16% pentru ceea ce depaseste 12.000[xxxii]

În folclorul politic postdecembrist s-a insistat pe faptul că înainte de 1989 era interzisă exercitarea oricărei profesii sau meserii în afara întreprinderilor sau instituţiilor statului. Acelaşi Decret, 153/1954, stabilea şi modul de “impunere a veniturilor liber profesionistilor, meseriasilor, cărăuşilor şi comercianţilor, precum si a altor persoane. Şi în acest caz erau diferenţieri explicite între diferitele profesii şi meserii. La aceleaşi tranşe de venituri, impozitele erau fixate în cote diferite: “liber profesioniştii (medici umani, veterinari, agenţi sanitari şi veterinari, subchirurgi, dentişti, profesori, arhitecţi, ingineri, tehnicieni ş.a.)” la aceleaşi venituri realizate plăteau impozite mai mici cu 5% până la 20% faţă de “meseriaşii şi cărăuşii necooperativizaţi care nu folosesc în munca salariată mai mult de un ucenic, meseriaşii cooperativizaţi care lucrează pentru particulari în afara cooperativei, persoanele care realizează venituri din închirieri de clădiri sau alte bunuri, din surse agricole nesupuse impozitului agricol, din brevete de invenţii” respectiv, faţă de “comercianţi, proprietarii de mori, fierestraie mecanice sau alte intreprinderi, precum şi meseriaşii şi cărăuşii cu salariaţi” care plăteau cele mai mari impozite. De ce această diferenţă de impozitare? Având în vedere că diferenţa de impozitare favorizează medicii, veterinarii, subchirurgii, profesorii, arhitecţii, inginerii şi tehnicienii este evident că legiuitorul a găsit de cuviinţă să stimuleze activitatea prestată de oamenii cu pregătire superioară în diferite domenii.

Liber profesionistii (medici umani, veterinari, agenti sanitari si veterinari, subchirurgi, dentisti, profesori, arhitecti, ingineri, tehnicieni s.a.) pentru veniturile realizate din practica particulara, erau supusi impozitului pe venit, potrivit urmatoarelor cote:

Venitul anual (lei)	Impozitul anual
1 – 1.200	5% asupra sumei venitului
1.201 – 3.000	60 lei + 10% pentru ceea ce depaseste 1.200
3.001 – 5.000	240 lei + 16% pentru ceea ce depaseste 3.000
5.001 – 8.000	560 lei + 23% pentru ceea ce depaseste 5.000
8.001 – 15.000	1.250 lei + 31% pentru ceea ce depaseste 8.000
15.001 – 30.000	3.420 lei + 40% pentru ceea ce depaseste 15.000
peste 30.000	9.420 lei + 50% pentru ceea ce depaseste 30.000[xxxiii]

Meseriaşii şi cărăuşii necooperativizati care nu foloseau in munca salariată afară de un ucenic, meseriaşii cooperativizaţi care lucreau pentru particulari în afara cooperativei, persoanele care realizau venituri din închirieri de clădiri sau alte bunuri, din surse agricole nesupuse impozitului agricol, din brevete de invenţii erau supuşi impozitului pe venit, potrivit urmatoarelor cote:

Venitul anual	Impozitul anual
Lei
1 – 1.200	10% asupra sumei venitului
1.201 – 3.000	120 lei + 16% pentru ceea ce depaseste 1.200
3.001 – 5.000	408 lei + 23% pentru ceea ce depaseste 3.000
5.001 – 8.000	868 lei + 31% pentru ceea ce depaseste 5.000
8.001 – 15.000	1.798 lei + 40% pentru ceea ce depaseste 8.000
15.001 – 30.000	4.598 lei + 50% pentru ceea ce depaseste 15.000
peste 30.000	12.098 lei + 60% pentru ceea ce depaseste 30.000[xxxiv]

Comerciantii, proprietarii de mori, fierestraie mecanice sau alte intreprinderi a caror listă era va stabilită de Ministerul Finanţelor de acord cu Ministerul Gospodariei Comunale si Industriei Locale, precum si meseriasii si carausii cu salariati, erau supuşi impozitului pe venit potrivit urmatoarelor cote:

Venitul anual	Impozitul anual
Lei
1 – 1.200	15% asupra sumei venitului
1.201 – 3.000	180 lei + 22% pentru ceea ce depaseste 1.200
3.001 – 5.000	576 lei + 30% pentru ceea ce depaseste 3.000
5.001 – 8.000	1.176 lei + 39% pentru ceea ce depaseste 5.000
8.001 – 15.000	2.346 lei + 49% pentru ceea ce depaseste 8.000
15.001 – 30.000	5.776 lei + 59% pentru ceea ce depaseste 15.000
peste 30.000	14.626 lei + 70% pentru ceea ce depaseste 30.000[xxxv]

Totodată, constatăm că în societatea socialistă, statul descuraja folosirea forţei de muncă salariate dacă avem în vedere că pentru comercianţii cu peste un salariat şi pentru toţi ceilalţi contribuabili care aveau peste 3 salariati, impozitul calculat potrivit cotelor de mai sus se majorau cu 20%”.

Am ales numai câteva aspecte din acest act normativ care demonstrează că lucrurile nu stăteau aşa cum, din păcate, sunt prezentate azi.

În perioada comunistă exista toată libertatea pentru liber profesionişti, dar în viaţa de zi cu zi am constatat că numărul lor era tot mai restrâns. De ce? Având în vedere documentele vremii, politice, dar şi administrative, şi înţelegând realităţile din acea perioadă, putem trage concluzia că se ajunsese în situaţia de a fi mult mai comod un serviciu la stat decât o activitate particulară. Asta şi pentru că, în socialism, exista un principiu – acela pe temeiul căruia era interzisă folosirea muncii salariate.
Important de reţinut este faptul că Decretul 153 din 1954 privitor la impozitul pe veniturile populaţiei a fost abrogat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 85 din 1997, ceea ce înseamnă că prevederile acestui act normativ, socialist, a fost aplicabil şi în capitalismul postdecembrist.

Legislaţia fiscală socialistă a prevăzut în decursul timpului o serie de scutiri şi reduceri de impozite, corespunzătoare condiţiilor economice şi sociale existente la data acordării lor.

Măsurile luate între timp pentru “creşterea continuă a veniturilor salariaţilor, ţărănimii şi pensionarilor, precum şi pentru perfecţionarea cointeresării materiale”, au putut fi luate datorită modificarii situaţiei generale, a condiţiilor economice şi sociale ale ţării.

Îmbunătăţirea sistemului de impozite şi taxe în sensul transformării fiscalităţii socialiste într-un instrument mai activ în promovarea principiilor de echitate socială[xxxvi] a făcut necesară reexaminarea unor prevederi referitoare la impozite şi taxe.

Analizîndu-se scutirile şi reducerile de impozit prevăzute de Decretul nr. 18/1952 pentru stabilirea impozitelor şi taxelor locale şi de Decretul nr. 153/1954 privitor la impozitul pe veniturile populaţiei, s-a considerat că, în vederea realizării unei echităţi în materia impozitului pe clădiri, era necesar a se renunţa la scutirea de impozit pe clădirile aparţinînd unor categorii de cetăţeni, în aşa fel încît toţi cetăţenii să suporte un impozit în raport cu valoarea clădirilor pe care le posedă. De asemenea, a fost modificată “impozitarea veniturilor provenite din premii şi recompense, premii de stat şi recompense acordate inventatorilor, inovatorilor şi raţionalizatorilor”; au fost modificate unele prevederi referitoare la reduceri de impozite acordate celor decoraţi cu ordine ale statului român sau distinşi cu titlul de „artist al poporului” erau de „artist emerit”, plafonarea reducerii de impozit pe salariu în cazul salariaţilor care aveau în întreţinerea lor mai mult de trei persoane, precum şi modificarea sistemului de rotunjire a impozitului la lei întregi, cu neglijarea, fracţiunilor pînă la 50 bani.

În sensul celor arătate mai sus, în 1968, din dorinţa ca “sistemul de impozite şi taxe să fie un instrument activ în promovarea principiilor de echitate socială”[xxxvii], dar ţinând cont şi de faptul că “prin creşterea salariilor, pensiilor şi a veniturilor ţărănimii, unele scutiri şi reduceri de impozite nu se mai justificau”, legiuitorul socialist a adoptat Decretul 153 prin care a pus în practică aceste principii.

Pentru că am afirmat că, alături de legislaţia fiscală din acea perioadă, o altă importantă sursă de informare este reprezentată de documentele Partidului Comunist Român, aflat la putere, trebuie să arătăm că acest decret a fost adoptat în urma unei hotărâri a Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 19 iunie 1968 care a fost luată în urma unor largi dezbateri pe această temă.

În 1974, considerându-se că “dezvoltarea susţinută a bazei tehnico-materiale, progresul neîntrerupt al economiei naţionale şi perfecţionarea continuă a relaţiilor de producţie socialiste”[xxxviii] au dus la “creşterea necontenită a nivelului de trai material şi spiritual al oamenilor muncii din ţara noastră”[xxxix], avându-se în vedere că în acea perioadă “munca reprezenta un drept şi o îndatorire de onoare a fiecărui cetăţean, o necesitate pentru progresul societăţii, pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea personalităţii umane” în dubla lor calitate, de “proprietari ai mijloacelor de producţie şi producători ai bunurilor materiale şi spirituale”, dar şi de “participanţi direcţi la organizarea şi conducerea întregii vieţi sociale”, legiuitorul, pentru ca “oamenii muncii” să asigure, în continuare, “creşterea producţiei şi productivităţii muncii”, dar şi pentru a beneficia de “roadele muncii lor”, a adoptat Legea nr. 57 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii depuse. Prin această lege, s-a urmărit ca “fiecare om al muncii să fie retribuit în raport de cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii sale, conform principiului: retribuţie egală pentru muncă egală”[xl]. A fost momentul când comuniştii au înlocuit cuvântul salariu cu retribuirea, afirmând că, “spre deosebire de salariu, care reprezintă în societatea capitalistă preţul forţei de muncă”, în România socialistă ”retribuţia cuvenită oamenilor muncii reprezintă acea parte din venitul naţional destinată consumului individual ce se repartizează în întregime celor ce muncesc”[xli].

La scurt timp, în 1977, ca o continuare a aplicării principiului echităţii socialiste, dar şi pentru debirocratizarea sistemului fiscal, a fost adoptată Legea nr.1 privind impozitul pe fondul total de retribuire al unităţilor socialiste de stat, o lege care trebuia să ducă la “înfăptuirea sarcinilor stabilite de Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român privind perfecţionarea continuă a organizării şi conducerii planificate a economiei naţionale”. Pentru aceasta s-a trecut la “îmbunătăţirea sistemului de impozitare a retribuţiei”, care trebuia să conducă la eliminarea “metodelor complicate de calcul al veniturilor cuvenite oamenilor muncii”.

În acest scop impozitul pe retribuţiile individuale a fost desfiinţat, iar retribuţiile tarifare de încadrare au fost stabilite, fără impozit, egale cu cele efectiv încasate. În acelaşi timp, adaosurile la retribuţie provenite din depăşirea normelor de muncă, premiile, precum şi orice alte drepturi prevăzute de lege, se calculau, de asemenea, fără impozit. În felul acesta “oamenii muncii” aveau posibilitatea să-şi “cunoască nemijlocit drepturile băneşti pe care trebuiau să le primească pentru munca prestată şi să exercite un control direct asupra modului de determinare a veniturilor”[xlii] ce li se cuveneau.

Ca urmare, în locul impozitului pe retribuţie care, până atunci, se calcula şi se reţinea pentru fiecare persoană pe baza unor cote progresive, s-a trecut la impozitul pe fondul total de retribuire plătit de unităţile socialiste.

Prin aceast sistem de retribuire şi de impozitare statul a următit, cu prioritate, “creşterea continuă a ponderii veniturilor directe în veniturile totale ale oamenilor muncii”. Totodată, adesfiinţat impozitul pe retribuţia individuală, reducerile, scutirile şi majorările de impozit.

Prin acest sistem de retribuire şi de impozitare statul a urmărit, cu prioritate, “creşterea continuă a ponderii veniturilor directe în veniturile totale ale oamenilor muncii”[xliii]. Totodată, adesfiinţat impozitul pe retribuţia individuală, reducerile, scutirile şi majorările de impozit, dar important era faptul că, prin această lege, “adaosul de retribuţie pentru depăşirea normelor de muncă se va plăti”, la fel ca şi cotele pentru sporurile de vechime neîntreruptă, în aceeaşi unitate, care au rămas nemodificate, gratificaţiile, premiile pentru realizări deosebite, precum şi orice alte drepturi legale de retribuire pentru munca prestată s-au plătit, în continuare, dar fără a fi impozitate.

Prin această lege s-au obţinut două lucruri foarte importante: “oamenii muncii” s-au bucurat de obţinerea unor venituri suplimentare substanţiale şi, în acelaşi timp, birocraţia a fost diminuată vizibil. Impozitele şi taxele locale, în număr de nouă, stabilite prin legea nr. 25 din 1981, arată că numărul impozitelor şi taxelor, pe ansamblul legislaţiei fiscale socialiste era în limite rezonabile şi extrem de mic faţă de numărul impozitelor şi taxelor cu care ne confruntăm astăzi (peste 580).

Simplitatea, claritatea în exprimare şi stabilitatea în timp a legislaţiei fiscale socialiste au fost atuurile de bază ale acesteia şi ne determină să apreciem că în adoptarea şi în aplicarea ei s-a respectat cu sfinţenie un vechi principiu: “scurt, clar şi cuprinzător”.

Simplitatea sistemului fiscal a făcut ca, în acea perioadă, să avem legi puţine, dar respectate, impozite puţine şi în cuantumuri rezonabile, dar aplicate, contribuabili mulţi dar responsabili şi organe de control fiscal suple dar corecte şi eficiente.

2.5 Aparatul fiscal socialist

Aparatul fiscal socialist, la rigorile timpului, era extrem de suplu. Munca inspectorilor fiscali, a organelor de control fiscal, avea, în primul rând, un caracter de control preventiv şi numai după aceea de control care să se finalizeze cu măsuri coercitive pentru încălcarea prevederilor legii.

O lege poate fi încălcată din două motive: în primul rând din necunoaşterea prevederilor ei si în al doilea rând este încălcată cu bună ştiinţă de cei certaţi cu legea. Dacă cei care încalcă legea trebuie să suporte rigorile ei şi pentru disciplinarea lor nu pot fi luate decât măsuri coercitive, comuniştii au înţeles că trebuie să facă tot ce e posibil pentru a diminua numărul celor care încalcă legea din necunoaştere. În acest sens, i-a ajutat foarte mult faptul că legislaţia era extrem de suplă, cu exprimări simple şi clare. Faptul că legislaţia nu suferea modificări decât foarte rar, şi acestea constau, în marea lor majoritate, din adaptarea la realităţile economice şi sociale a cuantumurilor, nivelurilor şi plafoanelor, fără a influenţa spiritul şi cadrul general al legii, a dus la o stabilitate, de invidiat, a legislaţiei fiscale socialiste. Stabilitatea legislativă, în timp, a diminuat foarte mult probabilitatea ca un contribuabil să nu cunoască legea. Cu toate acestea, comuniştii desfăşurau o amplă muncă de prevenţie.

Legea era clară, era stabilă, era cunoscută, iar în apropierea contribuabilului mai exista şi cineva care-l atenţiona, îl prevenea, că trebuie să fie mai atent pentru a nu greşi. Acestea au fost numai câteva aspecte care au condus la sporirea gradului de responsabilizare a contribuabilului.

Responsabilizarea contribuabililor era foarte importantă, dar şi mai importantă era responsabilizarea organelor de control fiscal. Aceleaşi caracteristici ale legislaţiei fiscale ajută la responsabilizarea organelor de control fiscal, dar nu numai. În acest caz, un rol important îl au: transparenţa actului de control şi conştientizarea contribuabilului cu privire la limitele în care trebuie să-şi desfăşoare activitatea un organ de control şi care sunt responsabilităţile acestuia.

Organizarea şi ierahizarea organelor de control fiscal, în perioada socialistă a României, era foarte importantă. Întreprinderile economice şi organizaţiile cooperatiste aveau activitatea contabilă foarte bine organizată, iar contabilii îşi cunoşteau foarte bine obligaţiile profesionale. În fiecare întreprindere exista un organ de control preventiv şi fiecare document trebuia să aibă semnătura şi ştampila organului de control preventiv. Peste întreprinderi, la nivel de centrală, exista un alt organ de control şi peste toate acestea exista “FISC-ul” organul de control financiar al statului. În felul acesta, era clar că numai cei rău intenţionaţi puteau să încalce legea şi să se sustragă de la plata impozitelor şi taxelor datorate statului.

În plus, şi poate cel mai important, era faptul că întreprinderile aparţineau statului, erau ale întregului popor, şi conducerile lor nu se puteau bucura de beneficiul obţinut. Orice venit suplimentar făcut la întreprindere mergea la stat sau era împărţit în mod egal între oamenii muncii. Având în vedere limitele foarte clare ale beneficiului personal obţinut ca urmare a unei fraude fiscale, era lipsit de interes să-şi rişte libertatea pentru beneficiile atât de mici pe care le-ar fi putut obţine prin încălcarea prevederilor legislaţiei fiscale.

3. VALENŢELE SISTEMULUI FISCAL SOCIALIST

3.1. Echitatea şi moralitatea impozitului progresiv

Principiul socialist „la muncă egală, salariu egal”[xliv] a stat la baza întregii legislaţii fiscale de până în decembrie 1989. Este cunoscut faptul că, în condiţii normale, diferenţa dintre veniturile câştigate de cei care prestau aceeaşi muncă, indiferent de capacităţile fizice şi intelectuale pe care le aveau, nu putea fi foarte mare. În prezent, chiar în viaţa de zi cu zi, observăm că unii salariaţi pot înregistra câştiguri mult mai mari faţă de alţii care fac acelaşi lucru, dar în alte condiţii. De ce? Pentru că rezultatele muncii pot fi influenţate de factori care ţin de conjunctura economică, socială sau politică în care se desfăşoară respectiva activitate. Tocmai de aceea, practicarea impozitului progresiv este bine venită, pentru că, în acest fel, se înapoiază o parte dintre veniturile foarte mari obţinute de unii contribuabili către cei care, fără nicio vină, au avut de suferit din cauza aceloraşi factori economici, sociali sau politici.

Un exemplu foarte simplu: un produs este foarte căutat pe piaţă, cererea fiind foarte mare, vânzătorul îşi permite să dubleze sau să tripleze preţul şi, automat, câştigurile lui sunt foarte mari. Acelaşi produs poate să se confrunte cu o concurenţă acerbă pe piaţă, iar vânzătorul poate înregistra chiar o pierdere pentru că nu-l poate vinde nici la preţul de achiziţie, ca să nu mai vorbim de adaosul comercial care în cele mai bune cazuri trebuie să fie foarte mic. Aici se impune precizarea că lipsa unui produs pe piaţă poate fi naturală, dar poate fi şi influenţată într-un mod total neloial şi ilicit.

O măsură politică poate crea condiţii ca, la muncă egală, unii să poată câştiga mai mult şi alţii mai puţin. Asta nu înseamnă că aceia care profită de această conjunctură politică, pe care şi-o pot crea şi singuri, să plătească aceleaşi impozite la bugetul statului.

În plus, o unitate cu foarte mulţi salariaţi poate să obţină venituri mult mai mari faţă de unităţile mai mici dar în acelaşi timp consumă şi mult mai multe resurse de la bugetul statului ceea ce înseamnă că trebuie să participe şi cu un aport suplimentar la bugetul statului.

Prin aplicarea impozitului progresiv, cel care realizează venituri mici plăteşte impozitul într-o cotă procentuală mai mică sau chiar deloc şi odată cu creşterea veniturilor, creşte, progresiv, şi impozitul.

3.2. Aprecierea şi stimularea oamenilor de cultură şi ştiinţă prin fiscalitate

În urmă cu peste şaizeci de ani, 1936, Emil Cioran afirma că “oamenii talentaţi şi dotaţi se mistuiesc în mizerie şi boală, capetele productive ale omenirii îşi consumă energia în utopii, pentru ca bogaţii să poată visa. Iar bogaţii cine sunt? Nefericiţi din fericire, sterili şi plictisiţi, emasculaţi şi dezgustători. Lumea este atât de nedrept organizată, încât nu poţi decât înnebuni dacă te gândeşti la sistemul de repartiţie, la inegalităţile prin sistem ale universului”[xlv] .

Dacă privim lucrurile numai prin prisma legislaţiei fiscale socialiste constatăm că, încă de la început, comuniştii au acordat o apreciere deosebită activităţii creatoare a oamenilor de litere, artă şi ştiinţă, înţelegând ca oamenii de valoare să poată obţine câştiguri mult mai mari pentru rezultatele muncii lor. Una dintre pârghiile folosite a fost fiscalitatea. Oamenii de cultură şi ştiinţă, pentru câştigurile obţinute în activitatea desfăşurată în afara locului de muncă, erau impozitaţi progresiv, dar cotele de impozitare erau mult mai mici decât cele practicate pentru alte categorii profesionale.

Câştigul a fost pentru ambele părţi. Contribuabilul, om de cultură sau ştiinţă, pentru activitatea prestată sau pentru produsul realizat putea obţine un venit care să-l mulţumească, iar statul, chiar dacă, la prima vedere, încasa impozite mai mici, pe ansamblu rezultatele obţinute de stat erau mult mai mari. În ce putea consta beneficiul statului? Orice produs fabricat în întreprindere sau obţinut în agricultură avea o anumită valoare. În schimb, toate lucrările, operele, într-un cuvânt, realizările oamenilor de ştiinţă şi cultură, aveau, pe lângă valoarea financiară cu care erau valorificate, o valoare socială mult mai mare. În mod direct, profitul social pe care îl înregistra statul era foarte mare, iar profitul social este unul dintre cei mai importanţi indicatori pentru stat.

3.3. Eliminarea speculei şi promovarea muncii prin fiscalitate

Am văzut în capitolul „legislaţie fiscală” că veniturile liber-profesioniştilor, meseriaşilor, cărăuşilor şi ale altor persoane care realizau câştiguri din activităţi lucrative au fost impuse prin Decretul nr. 153/1954 privitor la impozitul pe veniturile populaţiei, cu cote diferenţiate.

Diferenţierea impozitării veniturilor pe cele trei categorii de contribuabili a avut drept scop îngrădirea şi lichidarea activităţilor cu caracter speculativ sau care foloseau muncă salariată[xlvi]. Având în vedere schimbările socio-economice care au avut loc de-a lungul a peste douăzeci de ani, cei care activau pe cont propriu au ajuns să realizeze venituri din muncă şi, în 1968, s-a considerat că nu mai este justificată impunerea diferenţiată pe cele trei categorii. În acest sens, prin Decretul 650/1968 s-a trecut la aplicarea unui singur impozit progresiv pentru toate felurile de venituri, ale cărui cote minime au fost stabilite la 10% (în loc de 5%, 10% şi 15%) şi maxime la 45% (în loc de 50%, 60% şi 70%).

Tot prin acest act normativ, având în vedere că, potrivit art. 26 din Decretul nr. 153/1954, normele de venit stabilite de Ministerul Finanţelor înainte de începutul anului de impunere nu puteau fi ulterior modificate, legiuitorul, dând dovadă de mai multă elasticitate, a abrogat prevederile respective şi a modificat normele privind nivelul veniturilor efectiv realizate de diversele grupe de contribuabili la care erau aplicate impozitele pe venit.

Comuniştii erau susţinătorii idei că “munca stă la baza existenţei şi constituie motorul dezvoltării materiale şi spirituale a societăţii”[xlvii], dar şi duşmanii declaraţi ai celor care, speculând o anumită împrejurare, s-ar fi folosit sau ar fi profitat, cu scopul de a dobândi avantaje materiale. Prin acest act normativ, recunoşteau că, până în 1968, a fost eliminată folosirea de către persoanele particulare, a muncii salariate în România şi, în acelaşi timp, eliminaseră şi condiţiile favorizante pentru speculă.

3.4. Protecţie socială prin fiscalitate

Spre deosebire de categoriile profesionale cărora li se acordau reduceri sau scutiri de impozite pentru a le fi stimulată munca şi în semn de apreciere a muncii lor, aşa cum se întâmpla în cazul oamenilor de cultură şi ştiinţă, aceleaşi forme de impozitare erau folosite pentru acordarea protecţiei sociale anumitor categorii sociale, în special acelora care erau defavorizate, dar şi anumitor categorii profesionale.

Scutirile de impozit pentru unităţile în care lucrau persoane cu un anumit handicap, a persoanelor cu mai mulţi copii sau a salariaţilor care obţineau câştiguri mici şi foarte mici, sub un anumit plafon, era cea mai întâlnită formă de protecţie socială prin fiscalitate.

Impozitul progresiv, până la un anumit plafon, are tot un pronunţat caracter social, în sensul că, celor care înregistrează venituri mici li se percep şi impozite mici.

Cei care lucrau în condiţii grele sau în zone defavorizate erau scutiţi de impozit pentru a-i ajuta să facă munca respectivă sau să nu părăsească zona defavorizată.

Impozitul pe circulaţia mărfurilor (actualul TVA) avea un pronunţat caracter social prin faptul că mărfurile erau supuse unor cote diferenţiate de impozitare, cuprinse între 0% şi peste 100% pentru unele mărfuri.

Produsele alimentare, energia, gazele naturale, medicamentele, cărţile şi rechizitele şcolare sau îmbrăcămitea pentru copii erau câteva dintre categoriile de produse pentru care impozitul pe circulaţia mărfurilor era 0%. Existau şi servicii impozitate cu 0% cum ar fi serviciile publice, aproape toate, sau turismul. În felul acesta, consumatorii cu venituri mai mici puteau beneficia de aceste mărfuri şi servicii fără a mai plăti un impozit la stat ceea ce le oferea posibilitatea de a le achiziţiona la preţuri mai mici decât dacă ar fi fost supuse şi impozitului pe circulaţia mărfurilor.

Mărfurile de lux, mărfuri pe care nu şi le puteau permite foarte mulţi consumatori şi care nu erau de strictă necesitate, multe dintre ele fiind importate, erau impozitate cu cote dintre cele mai mari, aflate pe diferite trepte de impozitare, în funcţie de importanţa lor în asigurarea unui trai decent pentru fiecare cetăţean.

3.5. Sistemul fiscal şi planificarea

Asigurarea veniturilor la bugetul de stat se făcea într-o strânsă corelare cu ceea ce-şi propunea executivul să realizeze în anul respectiv. În mod normal, nu pot fi asigurate veniturile la bugetul statului şi nu pot fi făcute cheltuieli dacă, în prealabil, nu se face o planificare.

Comuniştii respectau un principiu de bază al fiscalităţii, acela de a nu face nicio cheltuială fără a avea asigurate resursele şi de a nu strânge resurse fără a planifica cheltuirea lor.

Strângerea veniturilor la bugetul statului şi folosirea lor în mod eficient se făceau în urma stabilirii obiectivelor care urmau a se realiza în concordanţă cu veniturile.

Fiscalitatea stătea la baza întregii activităţi economice, sociale şi politice. Veniturile care se asigurau din impozite şi taxe aplicate persoanelor fizice şi juridice se întorceau la populaţie sub forma bunurilor şi serviciilor publice.

Echilibrul dintre venituri şi cheltuieli se realiza printr-o strictă planificare.

Haosul care bântuie actualul sistem fiscal este cel mai bun exemplu în ceea ce priveşte necesitatea planificării atât în asigurarea veniturilor cât şi în cheltuirea banilor publici.

Ierarhizarea priorităţilor în realizarea obiectivelor economice şi sociale era o caracteristică a activităţii comuniştilor.

Investiţiile erau începute numai după ce aveau asigurate, integral, resursele. O investiţie, odată începută, trebuia terminată. Termenele de execuţie erau scurte şi respectate. În general, numai după ce se termina o investiţie era planificată începerea alteia.

Numai aşa, bucurându-se de beneficiile investiţiei respective, contribuabilului i se răsplătea efortul făcut pentru plata impozitelor la care a fost supus.

Altfel, investiţiile a căror finalizare este mult amânată peste termenul de punere în funcţiune, începute şi neterminate, începute şi abandonate aduc mari daune sociale şi financiare contribuabililor.

3.6. Evitarea blocajului financiar prin fiscalitate

În antiteză cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre, constatăm, cu satisfacţie, modul în care a fost gândită colectarea taxelor şi impozitelor de aşa natură încât acestea să nu constituie un factor de stimulare a blocajului financiar.

Cheltuirea banilor publici fără a avea asigurate sursele financiare duce la blocaj financiar. Acest lucru se întâmplă datorită mai multor factori: asigurarea surselor a fost planificată într-un cuantum mai mic decât cheltuielile; impozitele şi taxele sunt mult prea mari faţă de gradul suportabil al agenţilor economici, al contribuabililor, ceea ce face ca presiunea fiscală care apasă asupra acestora să-i determine să-şi înceteze activitatea; imposibilitatea agenţilor economici de a traversa o anumită perioadă nefastă etc.

Blocajul financiar poate fi provocat şi de politica fiscală practicată într-un anumit moment. Cel mai bun exemplu ne este dat de experienţa politică şi economică a ultimilor ani. Câteva exemple care pot fi date sunt grăitoare: obligativitatea plătirii impozitelor la momentul executării sau livrării produselor şi nu la cel al încasării contravalorii lor, neplata mărfurilor şi serviciilor achiziţionate de către beneficiari şi practicate către instituţiile publice sau întârzierea, pe termen nelimitat, a decontării facturilor de către instituţiile publice, ceea ce-i pune pe contribuabili în imposibilitatea de a-şi achita obligaţiile financiare către bugetul consolidat al statului.

Ce se întâmpla înainte de 1989?

Toată legislaţia fiscală prevedea obligaţia de a se plăti impozitul pe circulaţia mărfurilor (actualul TVA) numai după încasarea contravalorii produsului sau mărfii respective. Asta înseamnă că era exclusă posibilitatea ca un contribuabil să fie obligat să plătească un impozit pe pierdere. De ce pierdere? Pentru că producătorul a făcut o serie de cheltuieli cu materialele folosite şi cu munca prestată fără să fi încasat contravaloarea bunului vândut. În plus, în perioada socialistă a României nu erau situaţii de neplată sau întârzieri la plată de către instituţiile bugetare, întreprinderile de stat sau organizaţiile socialiste sau cooperatiste. Orice factură se deconta şi în cazul în care cumpărătorul ar fi fost în imposibilitatea de a achita contravaloarea acesteia, banca creditoare făcea plata şi îi prelua, imediat, obligaţiile contractate, urmând ca rezolvarea situaţiei să se facă între bancă şi agentul comercial respectiv. Astfel, niciun agent economic aflat în dificultate nu putea să genereze blocaj financiar.

În plus, având în vedere că orice activitate economică poate avea şi momente nefavorabile când nu-şi poate achita obligaţiile fiscale către bugetul statului, comuniştii au avut precizări clare, în finalul actelor normative fiscale, obligativitatea ca acestea să fie preluate de către Banca Naţională. În felul acesta impasul contribuabilui era preluat de bancă, iar bugetul statului nu era afectat, adică lipsit de resursele planificate. Aceasta a fost o măsură foarte bine venită deoarece, dacă nu s-ar fi interpus banca între contribuabilul aflat în dificultate şi stat, veniturile la bugetul statului ar fi fost diminuate şi, implicit, împlinirea obiectivelor planificate ar fi fost în pericol.

În concluzie, fiscalitatea socialistă nu numai că nu era generatoare de blocaj financiar, dar, mai mult, prin faptul că „în caz de neplata impozitului la termenele legale, la cererea organelor financiare, instituţia de credit vira din contul întreprinderii sau organizaţiei economice plătitoare în contul secţiunii financiare respective impozitul datorat, cu majorările legale[xlviii]”. Instituţia de credit juca un rol dublu: îl ajuta pe debitor să treacă peste momentul dificil pe care-l traversa şi, în acelaşi timp, asigura realizarea liniară a veniturilor la bugetul de stat. Totodată, niciunui alt agent economic sau instituţie a statului, cu care întreperinderea sau organizaţia economică aflată în dificultate se află în raporturi comerciale, nu-i era afectată actvitatea. Acesta este motivul pentru care se poate afirma fără nicio reţinere că legislaţia socialistă conţinea prevederi foarte clare care au făcut ca fiscalitatea să nu fie generatoare de blocaj financiar, dar reprezenta şi o pârghie importantă de deblocare financiară.

BIBLIOGRAFIE

Badea, Marin, Istoria economiei naţionale româneşti, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2003,

Bărhet, Alexandru, Evoluţia impozitului şi a tehnicii fiscale, Tiparul Miron Neaga, Sighişoara, 1946,

Bulborea, Ion, Ştiinţe economice, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982,

Cioran, Emil, Schimbarea la fata a Romaniei, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006,

Ciucur, Dumitru; Gavrilă, Ilie; Popescu, Constantin, Economie, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004.

Constantinescu, N.N.; Postolache, Tudorel; Ivanciu Nicolae –Văleanu; Mureşan, Ştiinţe economice, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982,

Jornescu, Costin; Ivănescu, Fulger, Legislaţie fiscală, vol. I, Impozitul pe circulaţia mărfurilor, Editura Lumina, Bucureşti, 1991.

Juravle, Vasile; Vintilă, Georgeta, Metode şi tehnici fiscale, Editura Rolcris, Bucureşti, 2000.

Luca, Vasile, Expunere asupra legii impozitului agricol, Bucureşti, 1949.

Mureşan Dumitru, Maria, Istoria Economiei, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003.

Minea, Mircea Ştefan; Costaş, Cosmin Flavius, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006.

Pilat, Vasile, Funcţionarea economiei naţionale, Editura Rosetti Educaţional, Bucureşti, 2006.

Vasile, Radu, Monedă şi politică fiscală, Editura Uranus, Bucureşti, 1994.

Şesan, Al.; Ţiplea, Gheorghe; Vasilescu, Nicolae; Impoziteleşi taxele din România. Procedură fiscală,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Vintilă, Georgeta; Călin Magdalena; Vintilă, Nicoleta, Fiscalitate, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

*** Impozitele şi taxele de la populaţie (În ajutorul agentului fiscal), Bucureşti, 1956,

*** Buletinul Oficial, 1950 – 1989,

*** Monitorul Oficial, Partea I, 1944- 1949

*** Constituţia Republicii Populare Române, din 13/04/1948, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, din 13/04/1948,

(Anexa 1)

Lege nr. 5 din 01/01/1949

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1 din 01/01/1949

pentru impozitul pe spectacole

CAPITOLUL I
Obiectul şi aşezarea impozitului

Art. 1. – Sunt supuse impozitului pe spectacole toate manifestările artistice, distractive, sportive, cinematografice, de agrement şi altele similare, precum şi totalul brut al mizelor rezultate din pariurile la cursele de cai.

Art. 2. – Impozitul se calculează, fie sub formă de impozit proporţional, în raport cu preţul biletului de intrare, conform tarifului oficial, fie sub formă de taxă fixă, stabilită pe zile, în raport cu localitatea şi felul manifestării.

Art. 3. – Sunt supuse impozitului proporţional, următoarele manifestări:

a) Concertele de tot felul ……………………………………………………………………………………………… 5%

b) Reprezentaţiile de teatru, operă, artă coregrafică şi altele similare ………………………………. 10%

c) Manifestările sportive şi totalul brut al mizelor rezultate din pariuri la cursele de cai………… 10%

d) Reprezentaţiile cinematografice ………………………………………………………………………………. 32%

e) Orice alte manifestări cu caracter de spectacole ………………………………………………………… 15%

Art. 4. – Sunt supuse unei taxe fixe zilnice, care nu va depăşi suma de lei 100, atracţiile populare.

Taxa fixă zilnică se va stabili de Ministerul Finanţelor prin decizie ministerială.

CAPITOLUL II
Scutiri

Art. 5. – Sunt scutite de impozitul pe spectacole:

a) Şezătorile cu program artistic şi cultural, organizate de către instituţiile culturale, recunoscute ca atare de Ministerul Artelor şi Informaţiilor, precum şi reprezentaţiile cinematografice organizate în comunele rurale de sindicatele sau căminele culturale locale;

b) Manifestările artistice şi sportive organizate exclusiv pentru salariaţi de sindicatele respective, cu artişti neprofesionişti, membri ai acestor sindicate, precum şi spectacolele cinematografice organizate de instituţiunile şi întreprinderile de orice fel pentru salariaţii lor;

c) Serbările organizate de şcoli cu elevi sau studenţi, fără concursul artiştilor profesionişti şi fără a fi însoţite de baluri, matinee sau serate dansante, precum şi spectacolele organizate special în spitale pentru bolnavi, de armată pentru soldaţi sau în închisori pentru deţinuţi;

d) Conferinţele neînsoţite de alte manifestări impozabile;

e) Conferinţele ţinute în cadrul organizaţiilor politice şi sindicale, chiar dacă sunt însoţite de alte manifestări impozabile;

f) Horele ţărăneşti care au loc în comunele rurale;

g) Expoziţiile de artă, expoziţiile cu caracter ştiinţific sau documentar, cum şi expoziţiile de mostre, fără ca în organizarea lor să se facă apel la concursul artiştilor profesionişti sau să fie completate cu alte manifestări impozabile.

Art. 6. – Ministerul Finanţelor, poate să acorde scutiri şi pentru alte spectacole asemănătoare celor arătate la articolul precedent.

CAPITOLUL III
Dispoziţiuni speciale

Art. 7. – Întreprinzătorii manifestărilor supuse impozitului proporţional sunt obligaţi ca pentru orice sumă încasată dela participanţi, sub orice formă, să elibereze bilet care să constate plata impozitului cuvenit.

Art. 8. – Întreprinzătorii prevăzuţi la articolul precedent sunt de asemenea obligaţi să prezinte Ministerului Finanţelor preţurile fixate, spre a li se putea elibera vizat, tariful oficial de preţuri care urmează a fi afişat la casa de bilete.

Nicio schimbare de preţuri nu va putea fi făcută fără să se fi obţinut un nou tarif oficial.

CAPITOLUL IV
Modalităţi de plată

Art. 9. – Impozitul pe spectacole se plăteşte cu anticipaţie, de către întreprinzători, prin vărsare directă.

Pentru totalul brut al mizelor rezultate din pariuri la cursele de cai, impozitul se plăteşte de către întreprinzători în ziua următoare manifestării.

Ministerul Finanţelor va putea, prin decizie ministerială, să prelungească termenele de plata impozitului.

Art. 10. – Pentru aplicarea prezentei legi, Ministerul Finanţelor va da decizii sau instrucţiuni publicate în Monitorul Oficial, prin care se vor determina obligaţiunile contribuabililor şi se vor fixa normele de verificare şi control, destinate a împiedica frauda ce s’ar putea comite în dauna Statului, precum şi modalitatea de imprimare pe hârtie simplă sau filigranată, vizare, emitere şi decontare a biletelor de intrare şi ţinerea oricăror registre şi evidenţe.

CAPITOLUL V
Sancţiuni

Art. 11. – Abaterile menţionate mai jos, atrag majorări şi amenzi, după cum urmează:

a) Majorări:

Neplata în termen a impozitului datorat, atrage majorarea sumei de plată cu 0,2% pentru fiecare zi de întârziere;

b) Amenzi:

1. Neposedarea, nevizarea, nepăstrarea, neţinerea la curent a registrelor şi evidenţelor, necomunicarea în termen a situaţiilor, nedepunerea declaraţiilor şi neafişarea la casa de bilete a tarifului oficial de preţuri vizat, conform normelor prevăzute în decizii sau instrucţiuni date de Ministerul Finanţelor şi publicate în Monitorul Oficial, precum şi refuzul de a prezenta organelor fiscale registrele şi toate actele obligatorii, se pedepseşte cu o amendă până la 20.000 lei.

2. Sustragerile în orice mod dela plata impozitului, precum şi neachitarea impozitului în termenul legal, pe lângă plata impozitului datorat cu majorările legale, se pedepsesc şi cu o amendă până la 50.000 lei.

Art. 12. – Funcţionarii publici, conducătorii întreprinderilor de Stat, judeţ sau comună şi ai cooperativelor, contabilul-şef şi orice alt funcţionar al acestor întreprinderi şi cooperative care au în sarcina lor obligaţiunile prevăzute prin prezenta lege, decizii sau instrucţiuni publicate în Monitorul Oficial şi pe care nu le îndeplinesc în total sau în parte, comiţând abateri care atrag sancţiunile dela art. 11, lit. b, se pedepsesc fiecare în parte, în afară de răspunderea disciplinară şi cu o amendă până la 10.000 lei.

CAPITOLUL VI
Dispoziţiuni finale şi transitorii

Art. 13. – Dispoziţiunile legii impozitului pe spectacole din 1 Aprilie 1943, cu modificările ulterioare, se abrogă.

Se abrogă de asemenea dispoziţiunile de reduceri şi scutiri prevăzute în orice legi speciale, precum şi orice alte dispoziţiuni contrare celor din legea de faţă.

Art. 14. – Prezenta lege intră în vigoare pe data de 1 Ianuarie 1949.

Lege votată de Marea Adunare Naţională în şedinţa dela 29 Decemvrie 1948.

Lege nr. 1 din 07/04/1951

Publicat in Buletinul Oficial nr. 42 din 07/04/1951

pentru aprobarea Bugetului de Stat al Republicii Populare Romîne pe anul 1951

Art. 1. – Bugetul de Stat al Republicii Populare Romîne pe anul 1951 se aprobă la venituri la suma de 433.900,0 mil. lei, şi la cheltuieli la suma de 429.900,0 mil. lei cu depăşirea veniturilor peste cheltuieli în sumă de 4.000,0 mil. lei.

Art. 2. – Bugetul administraţiei de Stat, bugetul asigurărilor Sociale de Stat şi bugetele organelor locale ale puterii de stat, pe anul 1951, se aprobă în cifre totale la venituri şi la cheltuieli, după cum urmează:

Venituri      Cheltuieli
– în milioane lei –
───────────────────
– Bugetul Administraţiei de Stat        399.900,0      361.032,7
– Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat    19.000,0       19.600,0
– Bugetele org. locale ale puterii de stat15.000,0       49.867,3
─────────────────────────────────────────
Total lei:     433.900,0      429.900,0

Art. 3. – Bugetele regiunilor şi oraşelor de subordonare republicană, pe anul 1951 se aprobă la venituri şi la cheltuieli la următoarele sume:

Venituri       Cheltuieli
Sfatul Popular al regiunii:              – în milioane lei –                                                       ───────────────────
– Suceava ………………….. 315.149       1.540.553
– Botoşani …………………. 258.687       1.156.958
– Iaşi …………………….. 248.070         981.540
– Bacău ……………………. 483.709       1.970.123
– Bîrlad …………………… 238.027       1.252.556
– Putna ……………………. 251.042       1.213.349
– Galaţi …………………… 518.239       1.687.898
– Constanţa ………………… 364.508       1.052.523
– Ialomiţa …………………. 307.863       1.061.874
– Buzău ……………………. 267.441       1.308.240
– Prahova …………………. 494.846       1.673.276
– Bucureşti ……………….. 439.662       1.544.818
– Argeş …………………… 508.078       1.874.855
– Teleorman ……………….. 484.647       1.222.617
– Vîlcea ………………….. 181.631       1.008.428
– Dolj ……………………. 591.681       2.039.343
– Gorj ……………………. 379.770       1.488.862
– Hunedoara ……………….. 385.598       1.559.209
– Severin …………………. 357.045       1.048.928
– Timişoara ……………….. 663.113       1.444.052

Sfatul Popular al regiunii:       Venituri       Cheltuieli
– în milioane lei –
───────────────────
– Arad ……………………. 604.816       1.441.248
– Bihor …………………… 592.781       1.933.960
– Baia Mare ……………….. 639.492       1.896.421
– Rodna …………………… 257.055         836.969
– Mureş …………………… 558.201       1.661.326
– Stalin …………………..   443.112       1.767.300
– Cluj ……………………. 488.463       2.067.109
– Sibiu …………………… 559 545       2 078 752
───────────────────────────────────────────
Total lei ….. 11.882.271      11.813.087
Sfatul Popular al oraşului:
Bucureşti ……………….. 1.934.029       4.553.776
Cluj …………………….   218.449         695.747
Constanţa ………………..   158.665         366.048
Galaţi …………………..    92.680         368.131
Iaşi …………………….    71.977         477.552
Ploieşti …………………   176.916         456.365
Stalin …………………..   255.526         575.613
Timişoara ………………..   209.487         560.957
───────────────────────────────────────────
Total lei ……… 3.117.729       8.054.189
─────────────────────────────────────────────────────
Total general ………….. 15.000.000      49.867.276

Art. 4. – Se stabilesc următoarele cote defalcate din impozitele şi taxele de stat, la bugetele organelor locale ale puterii de stat:

a) Din impozitul asupra operaţiilor de executări de lucrări, prestaţiuni de servicii şi transporturi: 45% regiunii Constanţa, 15% oraşului Constanţa, 35% oraşului Ploieşti, 15% oraşului Stalin şi 100% celorlalte regiuni şi oraşe de subordonare republicană, cu excepţia regiunilor: Arad, Teleorman, Timişoara şi oraşului Bucureşti;

b) Din impozitul pe veniturile cooperativelor şi sovromurilor: 100% pentru toate regiunile şi oraşele de subordonare republicană, cu excepţia regiunilor: Arad, Teleorman şi oraşului Bucureşti;

c) Din impozitul pe spectacole: 55% regiunii Arad, 60% oraşului Bucureşti, 90% oraşului Constanţa şi 100% celorlalte regiuni şi oraşe de subordonare republicană, cu excepţia regiunilor Teleorman şi Timişoara;

d) Din taxele şi impozitele de timbru: 25% oraşului Timişoara şi 100% celorlalte regiuni şi oraşe de subordonare republicană, cu excepţia regiunilor Teleorman şi Timişoara;

e) Din impozitul pe veniturile din meserii şi profesiuni: 20% regiunii Arad, 80% regiunii Teleorman, 45% oraşului Bucureşti şi 100% celorlalte regiuni şi oraşe de subordonare republicană, cu excepţia regiunii Timişoara şi oraşului Timişoara;

f) Din impozitul pe veniturile din comerţ, industrie şi alte venituri: 100% pentru toate regiunile şi oraşele de subordonare republicană, cu excepţia regiunilor: Arad, Teleorman şi Timişoara;

g) Din impozitul pe veniturile din clădiri: 70% regiunii Timişoara şi 100% celorlalte regiuni şi oraşe de subordonare republicană, cu excepţia regiunii Teleorman;

h) Din impozitul agricol: 100% pentru toate regiunile şi oraşele de subordonare republicană, cu excepţia oraşului Timişoara.

Pînă la încasarea veniturilor din cotele defalcate, din impozitele şi taxele prevăzute mai sus, se vor putea acorda sfaturilor populare avansuri temporare, care vor fi rambursate în termenele şi condiţiile stabilite de Ministerul Finanţelor.

Art. 5. – Pentru echilibrarea bugetelor organelor locale ale puterii de stat se aprobă următoarele dotaţii din bugetul administraţiei de stat:

Sfatul Popular al regiunii:                – în mii lei –                                                       ──────────────
Suceava ……………………………….. 760.744
Botoşani ………………………………. 418.805
Iaşi ………………………………….. 355.430
Bacău …………………………………. 785.852
Bîrlad ………………………………… 538.899
Putna …………………………………. 271.017
Galaţi ………………………………… 269.849
Ialomiţa ………………………….. …. 132.902
Buzău …………………………………. 382.349
Prahova ……………………………….. 387.020
Bucureşti ……………………………… 97.566
Argeş …………………………………. 614.777
Vîlcea ………………………………… 499.002
Dolj ………………………………….. 56.067
Gorj ………………………………….. 479.082
Hunedoara ……………………………… 614.856
Severin ……………………………….. 154.729
Bihor …………………………………. 452.959
Baia Mare ……………………………… 440.744
Rodna …………………………………. 289.549
Mureş …………………………………. 274.945
Stalin ………………………………… 446.267
Cluj ………………………………….. 755.289
Sibiu …………………………………. 434.932
──────────────────────────────────────
Total lei ………….. 9.913.631
Sfatul Popular al oraşului:

Cluj …………………………………… 75.278
Galaţi …………………………………. 33.631
Iaşi …………………………………… 97.245
──────────────────────────────────
Total lei ………….. 206.154
─────────────────────────────────────────
Total general ……………. 10.119.785

Dotaţiile stabilite mai sus vor putea fi modificate în cursul anului prin hotărîri ale Consiliului de Miniştri, în cazul ivirii de sarcini noi, date organelor locale ale puterii de stat, sau reducerii celor existente.

Art. 6. – Se aprobă contul de execuţie al Bugetului de Stat al Republicii Populare Romîne pe anul 1949, la venituri la suma de 272.374.053 mii lei, la cheltuieli la suma de 233.418.349 mii lei, cu depăşirea veniturilor peste cheltuieli cu suma de 38.955.704 mii lei.

Art. 7. – Viramentele de credite în bugetul Administraţiei de Stat şi în bugetele organelor locale ale puterii de stat se vor face după normele stabilite prin instrucţiunile Ministerului Finanţelor, asupra ordinii executării bugetului.

Art. 8. – Se ratifică decretul Prezidiului Marii Adunării Naţionale nr. 267 din 23 decembrie 1950, pentru reglementarea efectuării cheltuielilor şi încasării veniturilor Bugetului General al Republicii Populare Romîne pe trimestrul I al anului 1951, şi executarea acestui buget în luna aprilie 1951 pînă la publicarea prezentei legi.

Decret nr. 174 din 18/04/1953

Buletinul Oficial nr. 4 din 18/01/1952

Publicat in Buletinul Oficial nr. 12 din 18/04/1953

privind impozitul pe veniturile cooperativelor şi organizaţiilor cooperatiste şi ale întreprinderilor şi unităţilor economice ale organizaţiilor sociale

Capitolul I
Obiectul, aşezarea şi modul de calcul al impozitului

Art. 1. – Veniturile cooperativelor şi organizaţiilor cooperatiste, precum şi ale întreprinderilor şi unităţilor economice ale organizaţiilor sociale, sînt supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor prezentului decret.

Art. 2. – Impozitul pe venit se calculează asupra beneficiului realizat, constatat în bilanţul contabil anual.

Art. 3. – Pentru cooperativele şi organizaţiile cooperatiste de consum şi pentru întreprinderile şi unităţile economice ale organizaţiilor sociale, cota de impozit este de 15%.

Pentru cooperativele şi organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti, cotele de impozit determinate în funcţie de rentabilitate sînt:

a) la o rentabilitate pînă la 5% … 5%
b) la o rentabilitate de la 5-10% .. 5% la venitul corespunzător

rentabilităţii pînă la 5%, plus 10% pentru venitul         corespunzător rentabilităţii între 5-10%;

c) la o rentabilitate de la 10-15% . 7,8% la venitul corespunzător rentabilităţii pînă la 10%, plus 25% pentru venitul corespunzător rentabilităţii între 10-15%;

d) la o rentabilitate de la 15-20% ….. 25% la venitul corespunzător rentabilităţii pînă la 15%, plus 50% pentru venitul corespunzător rentabilităţii între 15-20%;

e) la o rentabilitate de la 20-25% ….. 313% la venitul corespunzător rentabilităţii pînă la 20%, plus 70% pentru venitul corespunzător rentabilităţii între 20-25%;

f) la o rentabilitate peste 25% …. 41% la venitul corespunzător rentabilităţii pînă la 25%, plus 85% pentru venitul corespunzător rentabilităţii care depăşeşte 25%.

Impozitul pe venit asupra beneficiilor Uniunilor Cooperaţiei Meşteşugăreşti care nu desfăşoară o activitate de producţie sau comercială (aprovizionare şi desfacere) se calculează cu cota unică de 20% asupra beneficiului din bilanţ*).

__________

Art. 4. – Impozitul pe venit se calculează în cursul anului, trimestrial, pe baza bilanţului şi întotdeauna pentru întreaga perioadă scursă de la începutul anului.

Vărsămintele cuvenite se stabilesc trimestrial, scăzîndu-se sumele din impozitul pe venit, calculate asupra beneficiului la bilanţul trimestrului precedent.

Sumele de impozit vărsate în plus se compensează cu sumele datorate la primul termen de plată sau se restituie la cererea plătitorului.

Vărsămintele definitive din impozit se stabilesc pe baza bilanţului contabil anual.

Art. 5. – Impozitul calculat pe baza bilanţului contabil trimestrial sau anual se varsă în termen de 10 zile de la data legală a depunerii bilanţurilor şi dărilor de seamă contabile*).

Art. 6. – Calculul şi vărsarea la buget a impozitului se face de întreprinderea plătitoare, care rămîne răspunzătoare pentru exactitatea calculului şi vărsarea la timp a sumelor cuvenite bugetului.

Sînt plătitoare ale impozitului pe venit întreprinderile şi organizaţiile menţionate la art. 1, care sînt constituite pe principiul gospodăririi chibzuite, ţin evidenţă contabilă proprie şi au dreptul de a-şi repartiza beneficiul, potrivit dispoziţiilor stabilite.

Art. 7. – Termenele de plată prevăzute la art. 1 vor putea fi modificate de Ministerul Finanţelor.

Ministerul Finanţelor, de acord cu Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum şi Uniunea Centrală a Cooperativelor Meşteşugăreşti, va putea aproba ca vărsarea impozitului pe venit să se facă lunar, pe baza bilanţurilor contabile lunare*).

Capitolul II
Scutiri

Art. 8. – Cooperativele de producţie meşteşugărească, cum şi secţiile de producţie ale cooperaţiei de consum, înfiinţate după 1 ianuarie 1953, care prelucrează materii prime locale şi rămăşiţe ale producţiei (deşeuri), se scutesc de plata impozitului pe venit, timp de doi ani de la intrarea lor în funcţiune.

Secţiile şi cooperativele de invalizi care îndeplinesc condiţiile statutare sînt scutite de impozitul pe venit*).

Întreprinderile cooperaţiei de consum, care se ocupă cu îngrăşarea vitelor, creşterea vitelor de lapte, avicultura, apicultura, sericicultura şi grădinăritul, se scutesc de impozitul pe venit pentru beneficiul rezultat din aceste operaţii, urmînd ca beneficiul obţinut în acest fel să mărească fondul pentru dezvoltarea acestor întreprinderi.

Capitolul III
Dispoziţii speciale

Art. 9. – Pentru verificarea exactităţii calculului impozitului pe venit, cooperativele şi organizaţiile cooperatiste, precum şi întreprinderile şi unităţile economice ale organizaţiilor sociale sînt obligate să prezinte organelor financiare dările de seamă trimestriale şi anuale, împreună cu bilanţurile contabile, la termenele stabilite prin dispoziţiile privitoare la întocmirea şi depunerea dărilor de seamă contabile ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat şi cooperatiste.

Art. 10. – În cazul neprezentării la termen, la organele financiare, a bilanţurilor trimestriale, sumele de plată în curs din impozitul pe venit se stabilesc la 110% din impozitul pe venit, calculat în trimestrul precedent, cu recalcularea ulterioară după depunerea bilanţului.

Art. 11. – După primirea bilanţului contabil trimestrial sau anual şi a dării de seamă, organele financiare sînt obligate să verifice exactitatea beneficiului arătat în bilanţ şi a impozitului pe venit, calculat şi achitat.

În cazul cînd bilanţul şi darea de seamă nu sînt complete, sau necesită lămuriri, întreprinderile şi organizaţiile sînt obligate, la cererea organelor financiare, să prezinte în termen de 10 zile documentaţia necesară.

Dacă în urma verificării bilanţului şi a dării de seamă rezultă un impozit de plată mai mare decît cel calculat şi vărsat de întreprinderea plătitoare, diferenţa de impozit se va vărsa la buget, în termen de 10 zile de la data primirii încunoştiinţării organului financiar.

Capitolul IV
Sancţiuni

Art. 12. – Neplata la termen şi integrală a impozitului datorat atrage, pentru fiecare zi de întîrziere, majorarea sumei de plată, cu 0,05%.

Art. 13. – Pentru nedepunerea la termen, la organele financiare, a bilanţului şi a dării de seamă, precum şi pentru neprezentarea datelor şi documentelor cerute de acestea, conducătorii şi contabilii şefi ai cooperativelor şi organizaţiilor cooperatiste, precum şi ai întreprinderilor şi unităţilor economice ale organizaţiilor sociale, vor fi sancţionaţi fiecare în parte, de către organele financiare, cu o amendă pînă la 250 lei.

Art. 14. – În caz de neplată a impozitului la termenele legale, la cererea organelor financiare, Banca Republicii Populare Romîne – Banca de Stat va vira din contul întreprinderii plătitoare, în contul unităţii financiare respective, impozitul datorat, cu majorările legale.

Capitolul V
Dispoziţii finale

Art. 15. – Pentru aplicarea dispoziţiilor prezentului decret, Ministerul Finanţelor va da instrucţiuni.

Art. 16. – Dispoziţiile prezentului decret se pun în aplicare pe data de 1 ianuarie 1952*).

Pe data punerii în aplicare a dispoziţiilor prezentului decret, se abrogă dispoziţiile decretului nr. 415 din 15 noiembrie 1949 pentru impunerea veniturilor cooperativelor şi organizaţiilor cooperative, publicat în Buletinul Oficial nr. 71 din 16 noiembrie 1949, cu modificările ulterioare.

Decret nr. 564 din 04/07/1968

Publicat in Buletinul Oficial nr. 87 din 05/07/1968

privind modificarea unor prevederi referitoare la impozite şi taxe

EXPUNERE DE MOTIVE

Legislaţia noastră fiscală a prevăzut în decursul timpului o serie de scutiri şi reduceri de impozite, corespunzătoare condiţiilor economice şi sociale existente la data acordării lor.

Măsurile luate între timp pentru creşterea continuă a veniturilor salariaţilor, ţărănimii şi pensionarilor, precum şi pentru perfecţionarea cointeresării materiale, au determinat modificarea acestor condiţii economice şi sociale.

Avînd în vedere cele de mai sus şi ţinînd seama de necesitatea îmbunătăţirii sistemului de impozite şi taxe, care, potrivit hotărîrii Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 19 iunie 1968, trebuie să devină un instrument mai activ în promovarea principiilor de echitate socială, apare necesară reexaminarea unor prevederi referitoare la impozite şi taxe.

Analizîndu-se scutirile şi reducerile de impozit prevăzute de Decretul nr. 18/1952 pentru stabilirea impozitelor şi taxelor locale şi de Decretul nr. 153/1954 privitor la impozitul pe veniturile populaţiei, a rezultat că, în vederea realizării unei echităţi în materia impozitului pe clădiri este necesar a se renunţa la scutirea de impozit a clădirilor aparţinînd unor categorii de cetăţeni, în aşa fel încît toţi cetăţenii să suporte un impozit în raport cu valoarea clădirilor pe care le posedă. De asemenea, a rezultat ca necesară modificarea impozitării veniturilor provenite din premii şi recompense, premii de stat şi recompense acordate inventatorilor, inovatorilor şi raţionalizatorilor, modificarea unor reduceri de impozit acordate celor decoraţi cu ordine ale Republicii Socialiste România sau distinşi cu titlul de „artist al poporului” sau de „emerit”, plafonarea reducerii de impozit pe salariu în cazul salariaţilor care au în întreţinerea lor mai mult de trei persoane, precum şi modificarea sistemului de rotunjire a impozitului la lei întregi, cu neglijarea, fracţiunilor pînă la 50 bani.

În sensul celor de mai sus s-a adoptat alăturatul decret.

Ţinînd seama de necesitatea îmbunătăţirii sistemului de impozite şi taxe, care trebuie să devină un instrument mai activ în promovarea principiilor de echitate socială, şi avînd în vedere că prin creşterea salariilor, pensiilor şi a veniturilor ţărănimii, unele scutiri şi reduceri de impozite nu se mai justifică actualmente,

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România d e c r e t e a z ă:

Art. I. – Decretul nr. 18 din 16 ianuarie 1952 pentru stabilirea impozitelor şi taxelor locale se modifică astfel:

1. Se abrogă prevederile articolului 5 literele j şi l privind scutirea de impozit a clădirilor situate în comune, aparţinînd celor supuşi impozitului pe veniturile agricole, precum şi a clădirilor aparţinînd unor pensionari sau unor membri de familie ai acestora.

2. Articolul 8 se completează cu următorul alineat:

„Se impun cu o cotă de 0,45% din valoarea lor clădirile situate în comune şi care aparţin celor supuşi impozitului pe veniturile agricole. Veniturile realizate din această sursă rămîn la dispoziţia consiliilor populare comunale pentru a fi utilizate în scopuri edilitare.”

Abrogat de Decret nr. 425 din 31/12/1981 Anexa 2

Art. II. – Decretul nr. 153 din 28 aprilie 1954 privitor la impozitul pe veniturile populaţiei se modifică după cum urmează:

1. Se abrogă prevederile articolului 2 litera d privind scutirea de impozit a laureaţilor premiilor de stat, pentru aceste premii.

Impunerea premiilor de stat se va face cu cotele de impozit prevăzute pentru veniturile din salarii, completîndu-se articolul 16 cu următorul alineat:

„d) laureaţii premiilor de stat, pentru aceste premii.”

2. Se scutesc de impozit recompensele cuvenite inventatorilor, inovatorilor şi raţionalizatorilor, numai pentru partea de pînă la 10000 lei, articolul 2 litera e avînd următorul cuprins:

„e) inventatorii cărora li s-au acordat certificate de inventator, inovatorii şi raţionalizatorii, pentru o parte de pînă la 10000 lei din recompensa acordată pentru fiecare invenţie, inovaţie sau raţionalizare.”

Partea de recompensă care depăşeşte 10000 lei se impune cu cotele prevăzute pentru veniturile din salarii, articolul 16 litera a avînd următorul cuprins:

„a) inventatorii cărora li s-au acordat certificate de inventator, inovatorii şi raţionalizatorii, pentru partea de recompensă ce depăşeşte 10.000 lei aferentă fiecărei invenţii, inovaţii sau raţionalizări.”

3. Se abrogă prevederile articolului 7 litera a, potrivit cărora nu se impun unele premii şi recompense acordate angajaţilor.

4. Reducerea impozitului pe veniturile realizate de persoanele distinse cu ordine sau cu titluri ale Republicii Socialiste România, după data de 1 iulie 1968, se aplică în mod diferenţiat, articolul 9 litera a completîndu-se cu următorul alineat:

„Pentru angajaţii distinşi după data de 1 iulie 1968 cu ordine ale Republicii Socialiste România, cu titlul de „artist al poporului” sau cu titlul de „emerit” impozitul se reduce:

– cu 50% pentru cei distinşi cu ordine ale Republicii Socialiste România clasa I, precum şi pentru cei distinşi cu titlul de „artist al poporului” sau cu titlul de „emerit”;

– cu 40% pentru cei distinşi cu ordine ale Republicii Socialiste România clasa a II-a;

– cu 30% pentru cei distinşi cu ordine ale Republicii Socialiste România clasa a III-a;

– cu 25% pentru cei distinşi cu ordine ale Republicii Socialiste România clasa a IV-a;

– cu 20% pentru cei distinşi cu ordine ale Republicii Socialiste România clasa a V-a.”

5. Reducerea de impozit pentru angajaţii care au în întreţinere mai mult de trei persoane se acordă numai celor care au un salariu tarifar brut de pînă la 2 500 lei lunar, articolul 9 litera b avînd următorul cuprins:

„b) cu 30% pentru angajaţii cu un salariu tarifar brut de pînă la 2.500 lei lunar, care au în întreţinerea lor mai mult de trei persoane. Reducerea se acordă numai pentru impozitul aferent veniturilor realizate la locul permanent de muncă, pe baza unei declaraţii date pe proprie răspundere, la începutul, fiecărui an, certificată de conducerea unităţii.”

Prevederile articolului 9 litera b, astfel modificate, intră în vigoare odată cu aplicarea sistemului îmbunătăţit de salarizare. La unităţile la care se experimentează sistemul îmbunătăţit de salarizare de la 1 iunie 1968, aceste prevederi se aplică începînd cu impunerea veniturilor aferente lunii iulie 1968.

6. Alineatul 2 al articolului 5 va avea următoarea redactare:

„Fracţiunile de pînă la 50 bani rezultate din calculul impozitului se neglijează în favoarea salariaţilor, iar fracţiunile de peşte 50 bani se rotunjesc la un leu.”

Art. III. – Prevederile articolului I punctele 1 şi 2 intră în vigoare pe data de 1 iulie 1968, iar prevederile articolului II punctele 1, 2, 3, 4 şi 6 se aplică începînd cu impunerea veniturilor aferente lunii iulie 1968.

Se abrogă, începînd cu data de 1 iulie 1968, prevederile articolelor 55 şi 56 din Decretul nr. 884 din 8 septembrie 1967 privind invenţiile, inovaţiile şi raţionalizările, prin care se acordau scutiri de impozit pe venit şi de taxe succesorale pentru recompensele cuvenite inventatorilor, inovatorilor şi raţionalizatorilor, precum şi succesorilor în drepturi ai acestora.

Preşedintele Consiliului de Stat,
NICOLAE CEAUŞESCU

Bucureşti, 4 iulie 1968, Nr. 564.

(Anexa 2)

DISPOZIŢIE DE IMPUNERE – ÎNŞTIINŢARE DE PLATĂ / 21. 02. 1986

CUPRINS

Capitolul I

ROMÂNIA SOCIALISTĂ LA ÎNCEPUT DE DRUM …….….. 3

1.1. Context istoric………………………………………. 3

1.2. România socialistă la început de drum…………… 5

Capitolul II

FISCALITATEA SOCIALISTĂ………………………………… 6

2.1. Consideraţii generale ……………..………………..         6

2.2. Coordonate ale politicii fiscale ……….…………….          9

2.3. Legislaţia fiscală socialistă ………………….……..          10

2.4. Aspecte şi consecinţe ale legislatiei fiscale

socialiste ……………………………………………………………………. 13

2.5. Aparatul fiscal socialist ………..……………………. 24

Capitolul III

VALENŢELE SISTEMULUI FISCAL SOCIALIST ………….. 26

3.1. Echitatea şi moralitatea impozitului progresiv…….. 26

3.2. Aprecierea şi stimularea

oamenilor de cultură şi ştiinţă prin fiscalitate…………. 27

3.3. Protecţie socială prin fiscalitate ………………………. 28

3.4. Sistemul fiscal şi planificarea…………………………. 29

3.5. Evitarea blocajului financiar prin fiscalitate ……….. 30

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………. 39

Anexa 1

Lege nr. 5 din 01/01/1949 pentru impozitul pe spectacole……….. 34

Lege nr. 1 din 07/04/1951 pentru aprobarea Bugetului de Stat al Republicii Populare Romîne pe anul 1951…………………………………………………………     35

Decret nr. 174 din 18/04/1953 privind impozitul pe veniturile cooperativelor şi organizaţiilor cooperatiste şi ale întreprinderilor şi unităţilor economice ale organizaţiilor sociale …………………………………………………………………………….    37

Decret nr. 564 din 04/07/1968 privind modificarea unor prevederi referitoare la impozite şi taxe …………………………………………………………………….. 39

Anexa 2

Dispoziţie de impunere – înştiinţare de plată / 21. 02. 1986…………………….    41