http://www.constantinrotaru.ro

GLOBALIZAREA un fenomen obiectiv care transcede sistemelor sociale

0

Globalizarea este rezultatul  transformărilor  economice, sociale şi politice  produse la nivel mondial.

Factorii determinanţi ai apariţiei globalizării în lume  ţin de dezvoltarea tehnologică, de modernizarea proceselor de producţie,  de computerizare, informatizare şi comunicare la nivel mondial care au micşorat foarte mult distanţele în timp şi spaţiu. În ultimii 50 de ani, dezvoltarea tehnologică şi  modernizarea  proceselor de producţie au atins nivele impresionante.  Tot  în această perioadă, computerizarea,  informatizarea şi mijloacele de comunicare  au transformat, la nivel planetar,  modul de gândire,  de acţiune, dar şi de manifestare al oamenilor.

Fiind  vorba de un fenomen aflat la început,  din păcate, chiar dacă el este un  proces  obiectiv  al dezvoltării, globalizarea a dus la escaladarea polarizării sociale din cauza faptului că rezultatele  ei revin unui număr foarte mic de profitori, în timp ce marea masă  a producătorilor este eliminată din toate calculele.

Globalizarea  este fenomenul care domină lumea şi faţă de care trebuie să ne comportăm cât mai avizat. Globalizarea este un concept modern cu multiple sensuri. Cei mai mulţi înţeleg prin globalizare numai latura sa economică neglijând celelalte faţete referitoare la globalizarea cunoaşterii, politicului, comerţului, culturii, terorismului etc. Fie şi numai din acest motiv globalizarea nu trebuie abordată întotdeauna ca un fenomen negativ.

Globalizarea a apărut de relativ puţin timp la scara istoriei, din anii 70, când ţările producătoare de petrol s-au unit în OPEC şi au majorat preţul petrolului (de la 1,90 la 28,76 dolari). Băncile comerciale, cu încurajarea guvernelor occidentale, au avut rolul de a recicla fondurile rezultate din această majorare, adică petrodolarii. Dezvoltarea pieţelor financiare a fost susţinută însă în mod esenţial în anii 80 de regimurile Margaret Thatcher şi Ronald Reagan, care au impus programe ce urmăreu înlăturarea statului din economie, permiţând mecanismelor pieţei să-şi joace rolul.

Globalizarea economică face ca economia mondială să fie dominată de forţe necontrolabile  ale pieţei, prnicipalii săi actori economici şi agenţi majori ai schimbării fiind companiile transnaţionale care nu se supun nici unui stat şi care se situează pe piaţa mondială acolo unde primează avantajele.Pierderea din ce în ce mai evidentă a controlului naţional, creşterea nesiguranţei şi a imposibilităţii de a prezice relaţiile economice, schimbările instituţionale rapide au constituit un şoc pentru cei obişnuiţi să creadă că sărăcia, şomajul şi ciclurile economice ar putea să fie controlate sau eliminate în totalitate într-o economie de piaţă bazată pe ideea de profit.

Dacă în anii 50 şi 60 capitalismul clama că viitorul aparţine unui capitalism fără învinşi, condus în siguranţă de guverne naţionale ce acţionează la unison, la sfârşitul anilor 80 şi 90 a apărut o nouă teorie bazată pe afirmaţii contrare şi anume: pieţele globale nu pot fi controlate şi singura cale de a evita eşecul, ca naţiune, firmă sau individ, este de a fi cât mai competitiv posibil.

Economia globală este un model total diferit de economia „inter-naţională” şi se dezvoltă în opoziţie cu aceasta. În economia internaţională procesele sunt determinate la nivelul economiilor naţionale, iar procesele internaţionale sunt rezultatele performanţelor diferite şi distincte ale economiilor naţionale.  În sistemul global , economii naţionale diferite sunt subsumate şi rearticulate prin procese şi tranzacţii internaţionale.

Consecinţele majore ale economiei globale sunt:

  • economia globală nu poate fi guvernată – dificultatea fundamentală constă în construirea unor modele integrate eficiente de politici publice naţionale şi internaţionale care să facă faţă forţelor de piaţă globale. Se apreciază ca utilă integrarea economică în rândul principalelor blocuri comerciale regionale, exemplu:  Uniunea Europeană (UE) şi Zona Nord Americană de Comerţ Liber (NAFTA) se vor integra curând în pieţele continentale. Dar deja în UE au apărut probleme fundamentale în coordonarea politicilor de reglementare dintre diferitele autorităţi publice ale Uniunii, la nivel naţional şi regional.
  • transformarea  companiilor multinaţionale   în companii transnaţionale – esenţa organizaţiei transnaţionale- constă în faptul că ea poate produce într-un stat, poate plăti taxe într-altul şi poate pretinde investiţii publice sub forma măsurilor de infrastructură într-o terţă ţară. Companiile transnaţionale exportă locuri de muncă acolo unde cheltuielile şi impozitele pentru forţa de muncă sunt cele mai scăzute. Aşadar companiile transnaţionale pot diferenţia spontan şi angaja unele împotriva celorlalte plasamentul investiţiei, locaţia producţiei, locul de achitare al taxelor  sau domiciliul. Companiile transnaţionale au şanse suplimentare de acţiune şi putere, dincolo de sistemul politic din statul naţiune. Pentru statul naţional impozitarea reprezintă principiul autorităţii naţional – statale. Această suveranitate fiscală este legată de capacitatea de control asupra activităţilor economice din interiorul unui anumit teritoriu. Actorii globali ai creşterii economice subminează autoritatea statului, solicitându-i serviciile, dar refuzâdu-i impozitele. Ei urmăresc să impună „Capitalismul fără muncă + Capitalismul fără impozite”. În timp ce companiile transnaţionale se sustrag intervenţiei fiscale a statelor naţionale şi produc restructurări masive de locuri de muncă, întreprinderile mici şi mijlocii, organizaţii locale, cele care creează locurile de muncă sunt şi sufocate fiscal. Aşa se face că acestea, perdanţii globalizării, suportă toate costurile ei în timp ce companiile transnaţionale, câştigătorii globalizării vor realiza câştiguri inimaginabile fără nici un fel de responsabilităţi faţă de statul naţiune.
  • continuarea declinului influenţei politice şi al puterii de negociere economică a forţei de muncă organizate – pieţele globalizate şi companiile transnaţionale – se reflectă într-o piaţă deschisă a muncii. Tendinţa de creştere a mobilităţii globale a capitalului şi relativa stabilitate naţională a forţei de muncă vor favoriza ţările avansate cu cea mai maleabilă forţă de muncă şi cu cele mai mici costuri sociale raportate la beneficiile competenţei şi motivaţiei muncii.
  • creşterea multipolarităţii fundamentale în sistemul politic internaţional – puterea naţională nu va mai putea să-şi impună propriile obiective de reglementare, vor dobândi mai multă putere agenţii internaţionale şi organizaţii transnaţionale. Puterile disciplinare distincte ale statelor naţionale vor scădea, chiar dacă majoritatea cetăţenilor lor, mai ales din ţările avansate, vor rămâne ataşaţi naţional. Puterea militară devine mai puţin eficientă, nemaifiind folosită la realizarea obiectivelor economice deoarece dispare controlul statal al economiei.

Problema pe care modelul economiei globalizate o ridică autorităţilor diferitelor state este felul în care s-ar putea construi politici care să coordoneze şi să integreze efortul lor de reglementare, astfel încât acestea să facă faţă sistematicei interdependenţe dintre actorii economici.

Pieţele globale sunt deja dominante şi nu sunt ameninţate de nici un proiect politic (social democraţia vestică şi socialismul european nu au supravieţuit, iar neoliberalismul se prăbuşeşte).  Poate că tocmai de aceea, este greşit să atribuim globalizarea capitalismului sau imperialismului însă,  putem constata că, deocamdată, ei sunt  profitorii acestui fenomen.

În societatea globalizată – societatea postcapitalistă imaginată de Druker – politicul, atribut al statului naţional, departe de a decădea, capătă noi valenţe. Se apreciază că vechiul schematism de dreapta sau de stânga este depăşit,  acţiunea politică devenind, mai degrabă, o consecinţă a anihilării riscurilor generate de globalizare.

Dacă în perioada capitalismului clasic mişcarea muncitorescă era arma claselor sociale paupere împotriva politicului, în capitalismul global politicul devine arma statului naţional împotriva companiilor transnaţionale.

Este de la sine înţeles că, în timp, politicul  nu poate ignora realităţile globalizării, dar le poate trata ţinând cont de  situaţia internaţională şi de condiţiile de care dispune  fiecare naţiune, adoptând o atitudine activă care porneşte de la valori şi principii ce derivă din nevoia de rezolvare a problemelor cu care se confruntă oamenii şi naţiunile. Cu cât vom cunoaşte şi înţelege mai bine mecanismele şi efectele globalizări, cu atât  vom putea reacţiona mai prompt şi mai eficient la noi provocări şi riscuri.

Principalele trăsături  ale capitalismului global au fost identificate, în urmă cu peste 160 de ani,  într-o manieră mai mult profetică  de Karl Marx şi Friedrich  Engels  în Manifestul Partidului Comunist. De altfel, Karl Marx  a fost primul  filozof  care a  dezvoltat teoria uneia  dintre  formele globalizării a atunci când a afirmat că a sosit momentul  să fie pus în practică sloganul „Proletari din toate ţările uniţi-vă!”. În fapt, el făcea referire la  necesitatea globalizării solidarităţii umane.  Din păcate, nu s-a întâmplat aşa ceva.  Poate că tocmai pentru a se dezvolta într-o totală libertate, celelalte forme de globalizare au luat toate măsurile necesare pentru a înăbuşi din faşă orice formă de  solidaritate umană.

Importantă este umanizarea  globalizării care ar presupune obţinerea, într-o primă fază a unui echilibru între procesul decizional individual,  exprimat prin funcţionarea pieţelor, şi procesul decizional colectiv, exprimat prin activitatea politică.

China comunistă înţelege să nu ignore globalizarea şi reuşeşte să folosească acest fenomen în beneficiul fiecărui chinez în parte şi a poporului chinez în întregul lui. Astfel,  China, într-o perioadă de timp foarte scurtă, să înregistreze creşteri foarte mari, pentru cei mai mulţi impresionante, ale indicatorilor economici şi sociali, ceea ce a propulsat-o pe a doua treaptă între marile puteri ale lumii. Nu este numai China în această situaţie.   Sunt şi alte state în care de rezultatele globalizării se bucură toţi cetăţenii acelei naţii, iar efectele ei se reflectă în dezvoltarea economică şi socială a ţării respective. De aceea, putem afirma că globalizarea este un fenomen obiectiv care transcede sistemele sociale.

Constantin   ROTARU

Bucureşti,  11 decembrie 2009

Globalizarea este rezultatul transformărilor economice, sociale şi politice produse la nivel mondial.

Factorii determinanţi ai apariţiei globalizării în lume ţin de dezvoltarea tehnologică, de modernizarea proceselor de producţie, de computerizare, informatizare şi comunicare la nivel mondial care au micşorat foarte mult distanţele în timp şi spaţiu. În ultimii 50 de ani, dezvoltarea tehnologică şi modernizarea proceselor de producţie au atins nivele impresionante. Tot în această perioadă, computerizarea, informatizarea şi mijloacele de comunicare au transformat, la nivel planetar, modul de gândire, de acţiune, dar şi de manifestare al oamenilor.

Fiind vorba de un fenomen aflat la început, din păcate, chiar dacă el este un proces obiectiv al dezvoltării, globalizarea a dus la escaladarea polarizării sociale din cauza faptului că rezultatele ei revin unui număr foarte mic de profitori, în timp ce marea masă a producătorilor este eliminată din toate calculele.

Globalizarea este fenomenul care domină lumea şi faţă de care trebuie să ne comportăm cât mai avizat. Globalizarea este un concept modern cu multiple sensuri. Cei mai mulţi înţeleg prin globalizare numai latura sa economică neglijând celelalte faţete referitoare la globalizarea cunoaşterii, politicului, comerţului, culturii, terorismului etc. Fie şi numai din acest motiv globalizarea nu trebuie abordată întotdeauna ca un fenomen negativ.

Globalizarea a apărut de relativ puţin timp la scara istoriei, din anii 70, când ţările producătoare de petrol s-au unit în OPEC şi au majorat preţul petrolului (de la 1,90 la 28,76 dolari). Băncile comerciale, cu încurajarea guvernelor occidentale, au avut rolul de a recicla fondurile rezultate din această majorare, adică petrodolarii. Dezvoltarea pieţelor financiare a fost susţinută însă în mod esenţial în anii 80 de regimurile Margaret Thatcher şi Ronald Reagan, care au impus programe ce urmăreu înlăturarea statului din economie, permiţând mecanismelor pieţei să-şi joace rolul.

Globalizarea economică face ca economia mondială să fie dominată de forţe necontrolabile ale pieţei, prnicipalii săi actori economici şi agenţi majori ai schimbării fiind companiile transnaţionale care nu se supun nici unui stat şi care se situează pe piaţa mondială acolo unde primează avantajele.Pierderea din ce în ce mai evidentă a controlului naţional, creşterea nesiguranţei şi a imposibilităţii de a prezice relaţiile economice, schimbările instituţionale rapide au constituit un şoc pentru cei obişnuiţi să creadă că sărăcia, şomajul şi ciclurile economice ar putea să fie controlate sau eliminate în totalitate într-o economie de piaţă bazată pe ideea de profit.

Dacă în anii 50 şi 60 capitalismul clama că viitorul aparţine unui capitalism fără învinşi, condus în siguranţă de guverne naţionale ce acţionează la unison, la sfârşitul anilor 80 şi 90 a apărut o nouă teorie bazată pe afirmaţii contrare şi anume: pieţele globale nu pot fi controlate şi singura cale de a evita eşecul, ca naţiune, firmă sau individ, este de a fi cât mai competitiv posibil.

Economia globală este un model total diferit de economia „inter-naţională” şi se dezvoltă în opoziţie cu aceasta. În economia internaţională procesele sunt determinate la nivelul economiilor naţionale, iar procesele internaţionale sunt rezultatele performanţelor diferite şi distincte ale economiilor naţionale. În sistemul global , economii naţionale diferite sunt subsumate şi rearticulate prin procese şi tranzacţii internaţionale.

Consecinţele majore ale economiei globale sunt:

· economia globală nu poate fi guvernată – dificultatea fundamentală constă în construirea unor modele integrate eficiente de politici publice naţionale şi internaţionale care să facă faţă forţelor de piaţă globale. Se apreciază ca utilă integrarea economică în rândul principalelor blocuri comerciale regionale, exemplu: Uniunea Europeană (UE) şi Zona Nord Americană de Comerţ Liber (NAFTA) se vor integra curând în pieţele continentale. Dar deja în UE au apărut probleme fundamentale în coordonarea politicilor de reglementare dintre diferitele autorităţi publice ale Uniunii, la nivel naţional şi regional.

· transformarea companiilor multinaţionale în companii transnaţionale – esenţa organizaţiei transnaţionale- constă în faptul că ea poate produce într-un stat, poate plăti taxe într-altul şi poate pretinde investiţii publice sub forma măsurilor de infrastructură într-o terţă ţară. Companiile transnaţionale exportă locuri de muncă acolo unde cheltuielile şi impozitele pentru forţa de muncă sunt cele mai scăzute. Aşadar companiile transnaţionale pot diferenţia spontan şi angaja unele împotriva celorlalte plasamentul investiţiei, locaţia producţiei, locul de achitare al taxelor sau domiciliul. Companiile transnaţionale au şanse suplimentare de acţiune şi putere, dincolo de sistemul politic din statul naţiune. Pentru statul naţional impozitarea reprezintă principiul autorităţii naţional – statale. Această suveranitate fiscală este legată de capacitatea de control asupra activităţilor economice din interiorul unui anumit teritoriu. Actorii globali ai creşterii economice subminează autoritatea statului, solicitându-i serviciile, dar refuzâdu-i impozitele. Ei urmăresc să impună „Capitalismul fără muncă + Capitalismul fără impozite”. În timp ce companiile transnaţionale se sustrag intervenţiei fiscale a statelor naţionale şi produc restructurări masive de locuri de muncă, întreprinderile mici şi mijlocii, organizaţii locale, cele care creează locurile de muncă sunt şi sufocate fiscal. Aşa se face că acestea, perdanţii globalizării, suportă toate costurile ei în timp ce companiile transnaţionale, câştigătorii globalizării vor realiza câştiguri inimaginabile fără nici un fel de responsabilităţi faţă de statul naţiune.

· continuarea declinului influenţei politice şi al puterii de negociere economică a forţei de muncă organizate – pieţele globalizate şi companiile transnaţionale – se reflectă într-o piaţă deschisă a muncii. Tendinţa de creştere a mobilităţii globale a capitalului şi relativa stabilitate naţională a forţei de muncă vor favoriza ţările avansate cu cea mai maleabilă forţă de muncă şi cu cele mai mici costuri sociale raportate la beneficiile competenţei şi motivaţiei muncii.

· creşterea multipolarităţii fundamentale în sistemul politic internaţional – puterea naţională nu va mai putea să-şi impună propriile obiective de reglementare, vor dobândi mai multă putere agenţii internaţionale şi organizaţii transnaţionale. Puterile disciplinare distincte ale statelor naţionale vor scădea, chiar dacă majoritatea cetăţenilor lor, mai ales din ţările avansate, vor rămâne ataşaţi naţional. Puterea militară devine mai puţin eficientă, nemaifiind folosită la realizarea obiectivelor economice deoarece dispare controlul statal al economiei.

Problema pe care modelul economiei globalizate o ridică autorităţilor diferitelor state este felul în care s-ar putea construi politici care să coordoneze şi să integreze efortul lor de reglementare, astfel încât acestea să facă faţă sistematicei interdependenţe dintre actorii economici.

Pieţele globale sunt deja dominante şi nu sunt ameninţate de nici un proiect politic (social democraţia vestică şi socialismul european nu au supravieţuit, iar neoliberalismul se prăbuşeşte). Poate că tocmai de aceea, este greşit să atribuim globalizarea capitalismului sau imperialismului însă, putem constata că, deocamdată, ei sunt profitorii acestui fenomen.

În societatea globalizată – societatea postcapitalistă imaginată de Druker – politicul, atribut al statului naţional, departe de a decădea, capătă noi valenţe. Se apreciază că vechiul schematism de dreapta sau de stânga este depăşit, acţiunea politică devenind, mai degrabă, o consecinţă a anihilării riscurilor generate de globalizare.

Dacă în perioada capitalismului clasic mişcarea muncitorescă era arma claselor sociale paupere împotriva politicului, în capitalismul global politicul devine arma statului naţional împotriva companiilor transnaţionale.

Este de la sine înţeles că, în timp, politicul nu poate ignora realităţile globalizării, dar le poate trata ţinând cont de situaţia internaţională şi de condiţiile de care dispune fiecare naţiune, adoptând o atitudine activă care porneşte de la valori şi principii ce derivă din nevoia de rezolvare a problemelor cu care se confruntă oamenii şi naţiunile. Cu cât vom cunoaşte şi înţelege mai bine mecanismele şi efectele globalizări, cu atât vom putea reacţiona mai prompt şi mai eficient la noi provocări şi riscuri.

Principalele trăsături ale capitalismului global au fost identificate, în urmă cu peste 160 de ani, într-o manieră mai mult profetică de Karl Marx şi Friedrich Engels în Manifestul Partidului Comunist. De altfel, Karl Marx a fost primul filozof care a dezvoltat teoria uneia dintre formele globalizării a atunci când a afirmat că a sosit momentul să fie pus în practică sloganul „Proletari din toate ţările uniţi-vă!”. În fapt, el făcea referire la necesitatea globalizării solidarităţii umane. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa ceva. Poate că tocmai pentru a se dezvolta într-o totală libertate, celelalte forme de globalizare au luat toate măsurile necesare pentru a înăbuşi din faşă orice formă de solidaritate umană.

Importantă este umanizarea globalizării care ar presupune obţinerea, într-o primă fază a unui echilibru între procesul decizional individual, exprimat prin funcţionarea pieţelor, şi procesul decizional colectiv, exprimat prin activitatea politică.

China comunistă înţelege să nu ignore globalizarea şi reuşeşte să folosească acest fenomen în beneficiul fiecărui chinez în parte şi a poporului chinez în întregul lui. Astfel,  China, într-o perioadă de timp foarte scurtă, să înregistreze creşteri foarte mari, pentru cei mai mulţi impresionante, ale indicatorilor economici şi sociali, ceea ce a propulsat-o pe a doua treaptă între marile puteri ale lumii. Nu este numai China în această situaţie.   Sunt şi alte state în care de rezultatele globalizării se bucură toţi cetăţenii acelei naţii, iar efectele ei se reflectă în dezvoltarea economică şi socială a ţării respective. De aceea, putem afirma că globalizarea este un fenomen obiectiv care transcede sistemele sociale.

Constantin ROTARU

Bucureşti, 11 decembrie 2009

Write a comment