Sursa: www.oltre-confine.it

Flavio Pettinari: Tovarăşe Rotaru, în primul rând aş vrea să vă mulţumesc, din partea Partidului Comuniştilor Italieni, pentru disponibilitatea Dvs. de a răspunde întrebărilor noastre. Ca să începem, aş vrea să ştiu de la Dvs. ce s-a întamplat cu comuniştii români după Lovitura de Stat din decembrie 1989. Sub care formă, sau în ce partide ori asociaţii s-au organizat? (Ne puteti vorbi şi despre experienţa Dvs. personală).

Constantin  Rotaru: Mă bucur să răspund la întrebările dumneavoastră  pentru că astfel mă pot adresa comuniştilor italieni, care au o tradiţie glorioasă în lupta pentru cauza muncitorilor şi ţăranilor, a oamenilor muncii din Italia şi din Europa, din întreaga lume. Partidul Comunist Român a avut relaţii prieteneşti şi de bună colaborare cu Partidul Comunist Italian atât în plan ideologic, doctrinar, cât şi în plan politic. Sperăm să reluăm colaborarea în condiţiile actuale, când popoarele noastre sunt supuse unei exploatări din ce în ce mai cinice, iar nivelul de trai scade dramatic.

Revenind la întrebarea dvs., trebuie să vă fac cunoscut că în 22 decembrie 1989, printr-o manevră perversă, de esenţa antidemocrată şi într-un mod dictatorial, autorii Loviturii de Stat au ordonat DIZOLVAREA Partidului Comunist Român, tocmai pentru a lipsi clasa muncitoare, poporul, de organizaţia politică, singura, de altfel, capabilă să dejoace planul antiromânesc, de restauraţie burghezo-moşierească, alcătuit de conspiratori sub îndrumarea nemijlocită a agenturilor străine. Acest lucru a avut consecinţe dintre cele mai grave pentru întreaga perioadă post-decembristă. Comuniştii nu s-au mai putut organiza din pricină că activitatea lor era scoasă în afara legii. Şi în prezent PCR ESTE INTERZIS în România şi este asimilat fascismului, ceea ce este nu numai o mare nedreptate, ci o crima de neiertat.

În aceste condiţii, comuniştii români şi-au reamintit de condiţiile grele ale luptei în ilegalitate şi au aplicat tactica activităţilor legale, prin orientarea către partidele de stânga. Cei mai oneşti s-au constituit în Partidul Socialist al Muncii, care a avut o largă susţinere în oraşele muncitoreşti. O parte dintre foştii membri PCR s-au orientat către FSN, atât din pricina confuziei momentului respectiv, cât şi duşi în eroare de Ion Iliescu, fost înalt demnitar comunist, care promitea că va conduce ţara pe calea unor reforme sănătoase. Din nefericire autorii loviturii de stat au pus piciorul în scara şeii cercurilor restauraţioniste şi neo-liberale. Desigur, PCR, care, înainte de 1989, devenise un partid de masă cu aproape 4 milioane de membri (ceea ce, cred eu, a fost o greşeală strategică), a avut şi destui oportunişti în rândurile sale, pescuitori în ape tulburi, cum se zice, care s-au orientat rapid către partidele de dreapta, profitând de lipsa de cadre şi de aderenţa scăzută a acestora la început de drum. Dar cei cu adevărat cinstiţi se află în jurul nostru.

Flavio Pettinari:  Cum s-a ajuns la Partidul Alianţa Socialistă?

Constantin  Rotaru: Partidul Socialist al Muncii a fost supus unor manipulari grosolane şi a sfârşit, în 2003, prin a fi absorbit, în mod abuziv şi ilegal, de către  Partidul Social Democrat, partid de guvernământ pe vremea aceea. În  fapt, la PSD au mers numai câţiva  oportunişti care se aflau în conducerea partidului, pentru că imensa majoritate a membrilor PSM s-au reorganizat şi au reînfiinţat partidul sub denumirea de Partidul Alianţa Socialistă.

Flavio Pettinari:  Anul trecut am urmărit cu mare interes Congresul Extraordinar al PAS, care a hotărât reconstruirea gloriosului PCR. Ce s-a întâmplat după acest Congres? Aţi avut probleme cu obţinerea sentinţei privind folosirea numelui de PCR?

Constantin  Rotaru: Aşa cum aţi menţionat şi dvs., anul trecut Congresul  Extraordinar al Partidului Alianţa Socialistă a hotărât schimbarea denumirii în PCR. Imediat după Congres ne-am adresat justiţiei, aşa cum cere legea în România. După mai multe tărăgănări, prima instanţă a respins cererea noastră pe motiv că PCR ar fi fost un partid care a dăunat ţării. Intr-adevar, regimul de democraţie populară şi mai apoi cel socialist au avut atitudini ferme faţă de cei definiţi drept criminali de război de către cei 4 Aliaţi ( SUA, Marea Britanie, Franţa şi URSS). Nici nu s-ar fi putut altfel întrucât România a avut statut de ţară ocupată până în 1958, aici aflându-se trupe sovietice şi Comisia Aliată de Control, care au urmărit ca procesele să se desfăşoare fără menajamente. Regele a abdicat în 1947 şi s-a instaurat aşa numitul regim de democraţie populară, ţara devenind Republica Populară Română. A fost o tranziţie complicată şi complexă în care s-au comis greşeli şi chiar abuzuri, după cum înşişi comuniştii au constatat în 1968, cînd s-a făcut analiza perioadei respective. Se poate spune că cei consideraţi criminali de război sau vinovaţi de dezastrul economic al ţării nu au avut o viaţa prea uşoară. Însă, toate minciunile care s-au scornit despre întemniţarea poporului român sunt aberaţii inventate de propaganda de dreapta pentru a semăna confuzie în rândul unei majorităţi de peste 80%, adică a majorităţii populaţiei, aceea care a beneficiat de pe urma politicilor de dezvoltare economică şi socială a  Partidului Comunist Român.  Dimpotrivă, protecţia socială a fost deosebit de puternică în toţi anii în care ţara a fost condusă de comunişti. Muncitorii, ţăranii, toţi cei ce au înţeles să-şi câştige existenţa prin muncă cinstită s-au bucurat de multe drepturi, printre care: învăţământ gratuit,  îngrijire medicală gratuită,  locuinţe pentru fiecare familie  şi acces neîngrădit la cultură şi demnitate. Să mai precizăm că orânduirea socialistă a asigurat tuturor cetăţenilor locuri de muncă şi siguranţa lor. În toată perioada socialistă România nu a cunoscut flagelul şomajului, al inflaţiei, al falimentelor bancare, al falimentului în general. De altfel, cuvintele şomaj, faliment, inflaţie sau lichidare nu erau cunoscute românilor, nu făceau parte din vocabularul nostru. Ţara a fost alfabetizată, iar bolile endemice ale sărăciei au fost eradicate. Ei bine, în anul 2011,  justiţia româna şi-a permis să judece după categorii de propagandă, după istorii falsificate, pronunţând judecăţi de valoare în loc de sentinţă juridică.

Acum suntem în faza de finalizare a dosarului pentru a ne adresa la Curtea Europeană de Apărare a Drepturilor Omului.

Din păcate accesul nostru la mass-media este blocat şi pot să afirm că în întregime sistemul acţionează pentru a ne împiedica să ne organizăm şi să ajungem la acea imensă majoritate nemulţumită de rânduielile capitaliste care au transformat ţara noastră într-o neo-colonie cu un nivel de trai extrem de scăzut pentru cei mulţi şi cu o oligarhie îmbogăţită din jefuirea patrimoniului naţional.

Spun aceste lucruri pentru că în România, ca şi în alte ţări capitaliste, aceia care asigură loc de muncă şi pretind disciplină, cinste şi solidaritate, care combat minciuna, hoţia, degradarea fiinţei umane, care promovează pe primul plan grija faţă de om, de nevoile sale materiale şi spirituale sunt consideraţi dictatori. Iar cei care fură, care şi-au însuşit abuziv imensele bogăţii ale ţării, care batjocoresc, degradează fiinţa umană, care au reaprins focul luptei de clasă şi au readus exploatarea omului de către om trec drept… democraţi. Este o situaţie tragi-comică şi mă tem că nu numai la noi se întâmplă să fie aşa.

De altfel, în întreaga perioadă de după 1924 şi până la 23 august 1944, când a fost răsturnat guvernul Antonescu şi România a ieşit din alianţa cu Hitler, PCR a fost silit să activeze în clandestinitate, în ilegalitate. Şi iată că, acum, la început de mileniu trei, de 21 de ani PCR este, din nou,  interzis în România. Ideea comunistă deranjează dictaturile fascistoide de la Bucuresti.

Flavio Pettinari:  Mai mult de 20 de ani au trecut de la aşa zisa revoluţie din 1989: cu siguranţă, în această perioadă comuniştii români au analizat experienţa României socialiste. La ce concluzii aţi ajuns, referitor la experienţa socialistă în ţara Dvs.?

Constantin  Rotaru: Trebuie să vă spun că societatea românească în ansamblul ei are o percepţie ciudată a realităţii, asta din pricină că este aruncată în confuzie şi anesteziere de un complex propagandistic pervers, extrem de susţinut şi foarte abil pus la punct. Asta duce la situaţii paradoxale. Oameni care au trăit şi s-au realizat tocmai în acea perioadă sunt adesea auziţi înfierând trecutul cu aprecieri de genul „comuniştii au distrus economia”. Asta chiar atunci când sub ochii lor se demolează, se dezmembrează fabrici şi uzine construite de… comunişti, aruncând milioane de oameni în şomaj. Astăzi, când se desfiinţează în România sute de spitale şi se distruge reţeaua de asistenţă medicală naţională  mai există unii care spun că acestea nu se datorează capitalismului, ci… comuniştilor care, chipurile, ar  fi ocupat conducerea ţării. În realitate comuniştii au construit sute de spitale şi asiguraseră mii de cabinete medicale în toate satele şi cartierele oraşelor, ca să nu mai vorbim de dispensarele şi spitalele întreprinderilor, deci ei şi-au dovedit vocaţia constructivă în interesul general al societăţii. Regimurile post-decembriste nu au construit nici un spital, au construit în schimb puşcării de lux. Şi totuşi mai sunt oameni care nu văd realitatea, nu pot să o vadă din pricina manipulării sistematice propagată prin toate mijloacele de comunicare. Tiparele minciunii, care sunt aceleaşi în toată emisfera occidentală, funcţionează de-a dreptul catastrofal şi în România. Abia acum putem vorbi de spălarea creerelor, căci percepţia realităţii se face prin clişee şi stereotipii induse de complexul propagandistic.

Nici comuniştii nu înţeleg toţi cum stau lucrurile. Există confuzii ideologice şi de percepţie. Există  grupuri autointitulate comuniste care resping marxismul, de pildă, ca analiză a societăţii burgheze. Altele se declară troţkiste sau anarhiste. Există chiar un partid comunist al… necomuniştilor(!?).

Şi noi am traversat, şi încă mai traversăm, o perioadă de limpeziri ideologice, pentru că şi comuniştii sunt invadaţi de o producţie sufocantă de texte apocrife, iar noi nu avem încă lucrări de sinteză de natură să clarifice lucrurile. Există dezbateri şi lucrări individuale valoroase, dar marile sinteze ne lipsesc încă.

În ceea ce priveşte valorificarea moştenirii lăsate de PCR, noi spunem că, de exemplu, cooperativizarea agriculturii într-o ţară în care circa 87%  dintre ţărani (ei constituind, la sfârşitul războiului, aprox. 83% din populaţia ţării!) aveau proprietăţi sub 3 ha, era necesară pentru a ridica nivelul de trai al agricultorilor şi a asigura independenţa şi securitatea alimentară a ţării. Astăzi, când agricultura a fost dezorganizată, se vede că aceasta a fost calea corectă pentru agricultura românească. Comuniştii au construit sisteme de irigaţii pentru peste 4 milioane de hectare, eliminând astfel ravagiile verilor secetoase, care se manifestau în multe zone ale ţării. Guvernele post-decembriste au încurajat distrugerea acestor sisteme! În prezent, din circa 4 milioane de hectare, au mai rămas vreo 30 de mii. Tot astfel noi nu putem spune că au greşit comuniştii când au înfăptuit programele vaste de hidroamelioraţii, ori când au construit marile hidrocentrale şi au electrificat ţara, ASIGURÂND INDEPENDENŢA ENERGETICĂ A ROMÂNIEI. După cum nici construcţia de uzine constructoare de maşini grele şi uşoare, mari şantiere navale, dezvoltarea industriilor uşoare şi alimentare, dezvoltarea serviciilor şi repartizarea judicioasă a mijloacelor de producţie, construcţia de şosele şi căi ferate, dirijarea eforturilor suplimentare către zonele defavorizate, urbanizarea şi multe altele nu pot fi considerate greşeli de evaluare sau de punere în practică. Toate acele măsuri şi planuri grandioase au asigurat libertatea şi suveranitatea României şi au asigurat tuturor cetăţenilor un nivel de trai onorabil. Era, ca să spun aşa, creată o societate aristotelică, în care nu existau, este adevărat, oameni foarte bogaţi, după cum, însă, nu existau nici oameni foarte săraci. Era, cum se spune în clişeele de astăzi, o imensă majoritate de populaţie de mijloc, mijlocie.

Desigur, astăzi situaţia este schimbată în mod dramatic. Ţara este dezindustrializată, agricultura desfiinţată practic sub aspectul producţiei de tip industrial, finanţele ţării sunt prăbuşite, solidul sistem bancar socialist spulberat şi el, totul este în aer: educaţia, sănătatea, coeziunea şi disciplina socială şi naţională. Cu alte cuvinte totul trebuie luat de la început, în condiţii similare, DAR NU IDENTICE cu acelea de la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Prin urmare, vom valorifica în cel mai bun mod cu putinţă experienţa PCR şi, totodată, vom găsi soluţii şi alternative noi, în spiritul contemporaneităţii. Dar, ca principiu, vreau să vă spun că noi vedem că toate relele se datorează lipsei de democraţie a capitalismului. Propagandiştii sistemului trag semnul egalităţii între capitalism şi democraţie dar acest lucru nu este adevărat. Capitalismul o fi el mai democrat decat feudalismul sau sclavagismul, dar este limitat şi a devenit retrograd şi reacţionar din pricină că nu asigură un raport corect între productivitatea socială, care înglobează contribuţia comunităţilor umane, şi repartiţia strâmbă, inechitabilă a beneficiilor.

După cum vedeţi ne aşteaptă sarcini mari şi grele, dar vom încerca să învingem dificultăţile şi să redăm poporului demnitatea, încrederea în sine, în valorile umaniste. Ne aşteaptă, şi cred că şi pe dvs. vă aşteaptă, un viitor epic de construcţie şi reconstrucţie, de reaşezare a valorilor sociale, materiale şi spirituale.

Flavio Pettinari: În majoritatea ţărilor din Europa răsăriteana popoarele au un fel de nostalgie a socialismului. Aşa ceva se întâmplă şi în România, unde deja se înregistrează o reevaluare a operei şi a personalităţii Preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Recent, un sondaj a arătat că 20% dintre bucuresteni s-ar înscrie în PCR. E vorba, pur şi simplu, de nostalgie, sau această atitudine ar putea duce la ceva mai concret din punct de vedere politic? (Mai ales că milioane de romani n-au cunoscut direct socialismul sau erau prea mici atunci.)

Constantin  Rotaru:   Orizontul de aşteptare a fost deosebit de mare, deoarece propaganda americană, propaganda occidentală în general, implicarea Papei Ioan Paul al II-lea şi mulţi alţi factori, inclusiv unele dificultăţi interne, cum ar fi aprovizionarea defectuoasă cu unele mărfuri de bază, au creat iluzia că în capitalism toate sunt perfecte. Românii, ca şi alte popoare din Est, nu ştiau mai nimic despre şomaj, despre inflaţie, despre falimente şi alte racile ale sistemului capitalist. Imediat după asasinarea lui Nicolae Ceauşescu şi întemniţarea unora dintre colaboratorii săi a început o campanie oficială de denigrare, întâi a conducătorilor comunişti, apoi a sistemului socialist în ansamblu. Se închideau fabrici şi uzine şi muncitorii erau momiţi cu pensii şi plăţi compensatorii ca să accepte fără împotrivire distrugerea economiei româneşti. Pe măsură ce anii au trecut, însă, oamenii au început să se dezmeticească, să se trezească din anestezie şi să vadă că lucrurile nu se îndreptau către o societate a egalităţii, ci a polarizării societăţii într-o imensă majoritate împinsă în sărăcie şi o minoritate îmbogăţită tocmai din jefuirea şi distrugerea patrimoniului naţional.

Ce să spună şi să creadă zecile de mii de mineri cărora li s-au închis minele, ei devenind şomeri, pentru că guvernul hotărâse că era mai rentabil să importe cărbunele din Africa de Sud? Ce puteau să spuna cei 25.ooo de angajaţi de la Karl Zeiss Jena, rămaşi pe drumuri, când în locul fabricii lor de renume mondial s-a înfiinţat o firmă de calculatoare cu… 300(!) de angajaţi?

La fel, ce puteau spune muncitorii de la Şantierul Naval din Gdansk, în număr de 50.000 de salariaţi, trimişi peste noapte în şomaj? Exact ce i-au reproşat lui Lech Wallessa, când s-a dus a doua oară la ei să le ceară votul pentru realegerea sa ca preşedinte al Poloniei: Lech, i-au spus aceştia, noi te-am urmat când erai lider de sindicat în toate acţiunile revendicative ca lucrurile să meargă mai bine. Noi te-am votat la primul tău mandat de preşedinte al ţării pentru ca naţiunii întregi să-i fie traiul mai uşor. Dar tu ne-ai desfiinţat şantierul, ai provocat o criză majoră, fără ieşire.

Tot astfel salariaţii români, în număr de circa 12 milioane în 1989, s-au împuţinat în câţiva ani, ajungând undeva la 3-4 milioane, ceea ce, să recunoaştem, a constituit un puternic şoc social şi economic. Ei au început să îşi pună întrebarea dacă liderii post-decembrişti sunt ceea ce pretind a fi, reprezentanţii legitimi ai poporului. De altfel, fostul preşedinte de dreapta Emil Constantinescu şi pretindea că” revoluţia” a pornit din Piaţa Universităţii, în primăvara anului 1990, când un grup de agenţi de dreapta au încercat să răstoarne cu forţa rezultatul alegerilor din mai. Aşa cum mai târziu o vor face, după acelaşi scenariu, agenţii de la Belgrad sau din Moldova, mai acum vreun an-doi.

Acesta este secretul „nostalgiilor” şi în România şi în alte ţări. Americanii au exportat mitul democraţiei, dar nu şi democraţia însăşi, iar cei din generaţiile a doua şi a treia nu aveau cum să nu constate discrepanţa uriaşă dintre fapte şi demagogia celor care au uzurpat puterea poporului. Tinerii nici nu mai pot visa la o locuinţă, pentru că finanţarea construcţiilor în masă, creditele avantajoase au dispărut, în domeniu instalându-se speculanţii imobiliari.

Tânărul care nu a trăit în acele timpuri sau era prea mic pentru a ţine minte ceva, vede singur cum evoluează lucrurile. Dacă nu este înstărit, nu mai poate urma şcoli superioare din lipsă de bani. Locuri de muncă nu găseşte şi chiar dacă, prin eforturi mari, reuşeste să termine o facultate, acest lucru nu-i foloseşte la nimic, doar că ajunge şomer cu studii universitare.

Nu se poate spune că nemulţumirile tinerilor sunt neapărat exprimate numai dinspre stânga. Unii nici nu iau în seamă aspectul politic. Dar văd şi ei că societatea burgheză este nedreaptă, egoistă, coruptă, nepăsătoare la viaţa semenilor şi a planetei. Ori este ştiut că tineretul este mai generos, mai plin de elanuri nobile decât cei mai trecuţi prin viaţă şi astfel revolta lor este una emoţională întâi, iar după aceea materială, socială şi politică. Sigur că noi vrem să ajungem la tineri, pentru că noi promovăm grija faţa de om. Pentru noi, CEL MAI PREŢIOS CAPITAL ESTE OMUL! De aceea şi credem că locul tineretului este alături de noi.

Flavio Pettinari:  Referitor la decembrie 1989, în Europa occidentală se mai vorbeşte despre „revoluţie”. Care este opinia tovarăşilor români despre faptele care au dus la sfârşitul sistemului socialist în România?

Constantin  Rotaru: Am să vă spun cât se poate de tranşant cum privim noi lucrurile. Nu a fost nici o revoluţie, a fost o Lovitură de Stat pregătită din timp şi în care au fost implicaţi complotiştii din interior şi agenturi străine precum CIA, KGB, Mossad, Serviciile secrete maghiare şi iugoslave. Poate şi altele, dar despre acestea pe care le-am pomenit există o literatură documentară cuprinzatoare. Desigur, răsturnarea  regimului de la Bucureşti, ca de altfel a întregului sistem socialist din Europa, a fost posibilă şi în contextul implicării evidente a lui Mihail Gorbaciov.

În ceea ce priveşte România trebuie să remarcăm faptul că încă de la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80 s-a dus o virulentă campanie denigratoare la adresa lui Nicolae Ceauşescu, a economiei româneşti, s-au creat tot soiul de dificultăţi de aprovizionare, FMI, SUA, URSS au făcut presiuni şi au provocat blocaje financiare, economice şi comerciale puternice, astfel încât să fie pusă în discuţie legitimitatea şi competenţa conducerii statului şi partidului, a sistemului socialist în ansamblu. În prima etapă s-a creat un val de antipatie împotriva familiei Ceauşescu, scornindu-se minciuni de-a dreptul apocaliptice la adresa ei, etapă începută cu publicarea în Occident a cărţii “Orizonturi roşii”, scrisă la comanda CIA de generalul de securitate Pacepa, un trădător care a părăsit România la sfârşitul anilor ’70. Iar complotiştii din interior au alimentat aşa numitul cult al personalităţii, supralicitând popularitatea lui Nicolae Ceauşescu, iar alteori împingând, sistemul, de fiecare dată în numele lui Nicolae Ceauşescu, la măsuri profund eronate, cum ar fi faptul că televiziunea publică nu avea valută să transmită meciurile de fotbal din ţară şi din Europa, ori chiar reducerea programelor televiziunii la câteva ore de emisie pe zi. Şi asta în vreme ce televiziunile ţărilor din jur, sovietice, bulgare, maghiare, iugoslave emiteau permanent şi adeseori criticau situaţia din România. Au fost prin urmare şi o serie de greşeli ale conducerii statului şi partidului, dar vreau să fac totuşi o precizare: ORICÂTE MĂSURI DE AUSTERITATE S-AU LUAT, S-A MERS PE REDUCEREA CHELTUIELILOR, A RISIPEI. Că uneori s-a exagerat tăindu-se şi cheltuieli necesare este adevărat, DAR NU S-A MERS PE VARIANTA TRIMITERII IN ŞOMAJ A OAMENILOR, A DESFIINŢĂRII SPITALELOR ŞI DISPENSARELOR MEDICALE, A ŞCOLILOR, A LOCURILOR DE MUNCĂ  A TĂIERII SALARIILOR SI PENSIILOR. Altfel zis, chiar în perioada de maximă austeritate PROTECŢIA SOCIALĂ A FUNCŢIONAT ÎN MOD SATISFĂCĂTOR.  În plus, la începutul anului 1989 ROMÂNIA DEVENISE O ŢARĂ CARE NU AVEA NICI UN FEL DE DATORIE EXTERNĂ! Prin urmare perioada de austeritate a avut ca efect eliberarea de sub jugul finanţei mondiale şi a politicilor cămătăreşti ale băncilor. România avea la momentul ’89 o puternică rezervă de aur la Banca Naţională, un excedent bugetar de câteva miliarde de dolari, creanţe externe de  aprox. 15 miliarde de dolari, un potenţial în derulare de alte cca 40 miliarde de dolari, plus o industrie cu capacităţi de cca 500-700 miliarde de dolari, o agricultură bine organizată, un comerţ exterior excepţional cu peste 140 de ţări,  cu ţările arabe, cu China, în general cu ţările lumii a treia, dar şi cu ţările europene din Est şi Vest. Acesta a şi fost motivul asasinarii lui Nicolae Ceauşescu, a răsturnării regimului socialist. De altfel întregul sistem mondial socialist a fost răsturnat, cu mari cheltuieli occidentale, pentru că el dovedise că se poate trăi într-o lume cu un înalt grad de protecţie socială, cu o mai justă împărţire a beneficiilor, ceea ce a constituit mereu o ameninţare pentru minoritatea bogaţilor lumii. Noi credem că sistemul socialist mondial, sistemul socialist românesc au pierdut o bătălie foarte importantă la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, dar NU AU PIERDUT ŞI RĂZBOIUL. El este în derulare şi evenimentele recente din Europa şi SUA dau semnalul că aşa nu mai merge, că lumea trebuie să se schimbe în favoarea oamenilor muncii, a echitătii şi dreptăţii sociale.

Flavio Pettinari: Romania post-socialistă a fost confruntată cu lupte muncitoresti, unele dintre ele au fost extrem de violente: e vorba de mineriade. Ce s-a întâmplat cu adevărat cu ocazia mineriadelor? Care au fost cauzele marşurilor minerilor în capitală?

Constantin  Rotaru: E mult spus lupte muncitoreşti ample, deoarece ele nu au fost organizate temeinic şi cu maturitate politică. Acest lucru s-a datorat desfiinţării dictatoriale a PCR, astfel că muncitorimea a fost lipsită de o conducere dedicată clasei muncitoare, intereselor fundamentale ale poporului român. Au existat manifestaţii la începutul anilor ’90, dar ele au fost organizate de sindicatele aşa zise libere, care în timp s-au dovedit a nu fi ataşate cauzei muncitorilor. Manifestaţiile au avut mai mult scopul de a netezi restauraţia capitalistă, burghezo-mosierească, aducerea la putere a aşa zisei Convenţii Democratice, principalul factor restauraţionist care, după 1996, cand s-a instalat la putere, a deschis larg porţile dezindustrializării, dezorganizării agriculturii, prăbuşirii sistemului bancar, dezastrului financiar care continuă şi în prezent, subordonării totale faţă de FMI etc.

Cu tristeţe trebuie să spun că muncitorimea, ţărănimea, s-au predat aproape fără împotrivire, asistând cu pasivitate la prăbuşirea economică şi socială a României. Acest lucru s-a datorat, o spun încă o dată, tocmai faptului că PCR a fost interzis în mod nedemocratic, iar PSM a fost supus unor practici de timorare şi în final a fost absorbit în mod abuziv şi ilegal de către PSD.

În ceea ce priveşte mult comentata „mineriadă”, trebuie să arăt că violenţele au început înaintea venirii lor la Bucureşti prin atacarea, la 13 iunie 1990, a Televiziunii, a Ministerului de Interne şi a altor sectoare. Desigur că prezenţa minerilor la Bucureşti a fost speculată în mod diferit şi, în general, în defavoarea României. Provocatorii din Piaţa Universităţii, în momentul în care au constatat ca minerii nu le vor sprijini acţiunile, au început să se victimizeze şi au continuat pe aceeaşi linie ani la rând, chiar şi în prezent. Şi partidele au încercat să-i atragă pe mineri de partea lor. E interesant de observat că singurul lider care a fost ascultat de mineri, şi care i-a determinat să părăsească Bucureştiul a fost Ion Iliescu, de unde s-a tras concluzia că el i-ar fi şi chemat, ceea ce el contrazice cu vehemenţă. Nu avem încă acces la documentele clasificate, astfel că nu s-a limpezit nici astăzi această pagină confuză de istorie. De menţionat ar fi că singura parte devastată a Universităţii a fost laboratorul lectorului universitar (pe atunci) Emil Constantinescu, viitor preşedinte al CDR şi al României între 1996-2000 şi despre care unele surse pretind că ar fi fost racolat de CIA încă înainte de 1989. Şi încă un amănunt interesant: NU MINERII i-au devastat laboratorul, ci o echipă care pretindea că aparţine de o mare platformă industrială din Bucureşti, IMGB (astăzi distrusă). S-a mai spus şi că printre mineri şi grupurile de la IMGB s-ar fi amestecat şi “lucrători bine instruiţi” care veneau din rândul celor care manifestau în piaţă şi din rândul minerilor.

În ceea ce priveşte a doua venire a minerilor la Bucureşti – în septembrie 1991 – PSD i-a folosit pentru înlăturarea primului ministru. PNŢCD şi alte partide din opoziţie au încercat să-i folosească pe mineri pentru a-l îndepărta pe Ion Iliescu din funcţia de preşedinte al ţării. O adevărată comedie!

Noi considerăm că şi minerii şi alţi muncitori au fost deturnaţi de la adevăratele lor obiective, acelea de a-şi apăra întreprinderile şi locurile de muncă. Ei au fost înşelaţi şi îndrumaţi greşit spre alte scopuri, care nu erau în interesul lor. Altfel spus, ei nu au fost decât o masă de manevră, ca şi în decembrie 1989, în spatele cărora adevăraţii profitori şi-au consolidat poziţiile pentru cucerirea puterii şi subjugarea poporului.

Flavio Pettinari: Guvernul României a fost acuzat adeseori că s-a implicat în tensiunile interne din Republica Moldova. Mulţi români chiar cer anexarea Moldovei la România: care este părerea Dvs şi a PAS?

Constantin  Rotaru: Problema Basarabiei este una delicată şi prilejuieşte multe dispute istorice. Rezolvarea ei, însă, nu se poate face decât prin voinţa poporului din Republica Moldova. Noi considerăm că aceasta este singura cale justă  din cauză că există acolo şi considerente de natură etnică, dar şi politici ascunse ale vecinilor. Autorităţile de la Bucureşti nu au avut întotdeauna proiecte bune pentru Basarabia, şi nici nu aveau cum să fie bune din moment ce ele nu erau ca atare nici în România. România nu este atractivă, astăzi, ea nu poate exporta numai  şomaj, inflaţie, datorii imense, haos economic şi social.

Avem toată stima pentru patrioţii moldoveni, pentru adepţii unirii cu ţara mamă, dar în acelaşi timp îi respectăm şi pe aceia care consideră că independenţa republicii lor este mai potrivită cu interesele lor.

Nu cunoaştem amănunte, dar există acuze că servicii secrete româneşti ar fi implicate în unele acţiuni destabilizatoare. Dacă este aşa, ele au făcut-o la comanda stapânilor lor de afară. Nu putem să nu facem o paralelă între provocările de la Belgrad şi cele de la Chişinău, prin care rezultatele votului cetăţenilor au fost anulate de tulburările de stradă organizate şi finanţate de forţe oculte. Noi avem o bună colaborare cu PCRM şi sperăm să menţinem relaţii de prietenie şi colaborare în interesul celor mulţi, de pe ambele maluri ale Prutului.

Partidul Alianţa Socialistă consideră că, mai înainte de toate, între România şi Republica Moldova să se dezvolte cele mai puternice parteneriate economice, culturale şi politice, parteneriate construite pe baza principii­lor egalităţii, respectului reciproc, nein­ter­venţiei în relaţiile interne, prevenirii şi so­lu­ţionării pe cale paşnică a eventualelor neînţelegeri.

PARTIDUL ALIANȚA SOCIALISTĂ susţine dezvoltarea în continuare a unor relaţii speciale cu Republica Moldova, peste „graniţa europeană” ce le separă, pentru cultivarea şi consolidarea spaţiului cultural şi spiritual comun. De altfel, noi milităm pentru dez­vol­tarea şi strângerea legă­turilor cu toţi românii din afara graniţelor ţării, inclusiv cu românii di ţara dvs., pentru păstrarea şi afirmarea identităţii noastre naţionale, culturale şi spirituale, pentru o politică activă de promovare a imaginii României în lume şi de includere prin mijloace adecvate a valorilor civilizaţiei, culturii şi spiritualităţii naţionale româneşti în circuitul universal de valori.

Din păcate, graniţa dintre  România şi Republica Moldova  este şi graniţa Uniunii Europene, ceea ce ne obligă pe noi  să mergem la Chişinău numai cu paşaport, iar  moldovenii, pentru a veni la Bucureşti, au nevoie, în plus, şi de viză.

Flavio Pettinari:  Şi despre Transnistria?

Constantin  Rotaru: Problema Transnistriei este dificilă în primul rând pentru Republica Moldova. Transnistria face parte din Republică şi este de înţeles de ce autorităţile de la Chişinău încearcă să rezolve situaţia în acest cadru. Să nu uităm că trei judeţe din sud, aparţinând de Basarabia, sunt acum cuprinse în teritoriul Ucrainei.

Există desigur şi aspectul particular al atitudinii lui Igor Smirnov, după cum atârnă greu în balanţă şi prezenţa Armatei 14, ruseşti, în Transnistria. Dar aceste aspecte ar putea fi soluţionate dacă între Chişinău şi Tiraspol ar exista încredere reciprocă şi proiecte comune de progres. De asemenea, noi considerăm că un rol deosebit de important l-ar juca în aceste stări de lucruri o relaţie de încredere şi colaborare între România şi Rusia. Din păcate regimurile de la Bucureşti par să aprecieze mai mult o confruntare propagandistică, şi nu numai, cu Federaţia Rusă. E în tonul atitudinii occidentale, dar asta nu înseamnă că este şi productivă o asemenea manieră de abordare a situaţiei. Credem cu tărie că o bună relaţie între România şi Rusia ar avea efecte benefice şi la Chişinau şi la Tiraspol. Trebuie să mai adaug faptul că mai există un aspect: graniţa UE se află acum la Prut, adică la graniţa cu Moldova. Nici UE nu priveşte cu ochi buni situaţia aceasta, dar nu înseamna că astfel ar încuraja procesul unionist.

Flavio Pettinari:  Din 2004 România e membru al NATO. Au avut loc demonstraţii populare împotriva acestei hotărâri luată de Guvernul de la Bucureşti? Şi referitor la intrarea în Uniunea Europeană? Care este poziţia PAS-ului?

Constantin  Rotaru: Propaganda oficială a prezentat lucrurile de asemenea manieră încât s-a creat părerea falsă că românii numai la asta au visat veacuri de-a rândul. Eu cred că oficialităţile au ocolit cu dibăcie dezbaterea publică pe tema aderării la NATO, după cum au fentat şi referendumul. Da, intrarea României în NATO s-a făcut fără consultarea poporului.

Românii nu iubesc războiul şi nu au ambiţia de a cuceri  spaţii vitale. În acelaşi timp, românii ar fi foarte mulţumiţi dacă nici alţii nu ar nutri ambiţii teritoriale privind ţara noastră.

Nu au existat nici mişcări de protest, manifestaţii anti-NATO, populaţia a privit cu pasivitate şi chiar resemnare aventura în care au târât-o puterile post-decembriste. Încă o dată trebuie să spun că acest fapt se datorează interzicerii PCR, singurul partid care ar fi avut curajul să consulte poporul cu privire la un angajament atât de important, cum e aderarea la o alianţă de război.

În ceea ce ne priveşte, PAS are următoarea poziţie de principiu: NATO ar fi trebuit să se desfiinţeze concomitent cu desfiinţarea Tratatului de la Varşovia. Nu vreau să intru în amănunte de ordin istoric şi geo-politic, am să reamintesc însă faptul că ambele organizaţii s-au înfiinţat în anumite circumstanţe, într-o anumită fază a aşa zisului război rece. După destrămarea sistemului socialist, a URSS, s-a considerat că razboiul rece s-a terminat şi omenirea intra într-o eră nouă, de pace şi colaborare. Pactul de la Varşovia a dispărut, dar NATO s-a extins încă, fapt ce ne face să credem că nu există prea multă sinceritate în raporturile de putere create după sfârşitul războiului rece. De aceea PAS a militat pentru desfiinţarea NATO. Acuma lucrurile s-au aranjat aşa cum au dorit cei ce conduc NATO şi ieşirea din cadrul organizaţiei este un proces dificil şi de durată. De aceea noi, cei de la PAS, considerăm că în ciuda apartenenţei la NATO, România n-ar fi trebuit să permită baze militare străine pe teritoriul naţional, după cum nici trupele româneşti nu trebuie să staţioneze pe teritoriul altor ţări. Suntem împotriva bazelor americane din ţara noastră, una în apropierea Mării Negre şi alta în Oltenia. Trebuie să arăt că şi aceste acorduri de construire de baze militare străine în România s-au încheiat fără consultarea poporului, fără o dezbatere aplicată pe aceasta problemă deosebit de importantă. În aceeaşi ordine de idei trebuie să vă spun că PAS se pronunţă cu hotărâre împotriva participării  armatei române la războaiele de agresiune, de jaf şi cotropire.  Şi în cadrul Tratatului de la Varşovia, România Socialistă a avut o poziţie asemănătoare şi, spre exemplu, a condamnat ocuparea Cehoslovaciei în 1968.

Trebuie, totodată, să arăt că noi nu am caştigat nimic din această aderare, dimpotrivă, am pierdut. Astfel am pierdut Armata Naţională de Apărare a Patriei şi ne-am ales cu nişte trupe de mercenari care sunt azvârlite acolo unde hotărăsc şefii organizaţiei sau ai SUA. A fost, de asemenea, distrusă întreaga industrie de apărare, ţara noastră fiind actualmente complet dependentă de importuri. Aşa s-a ajuns că statul cumpără vapoare englezeşti scoase din uz, plătind bani grei pentru nişte epave bune de vândut la fier vechi. Chiar în prezent se pregatesc alte miliarde de dolari pentru a cumpăra avioane americane la mâna a doua, ieşite din uz şi care nu ştim la ce ne-ar folosi.

Legat de această apartenenţă vreau să relatez un episod petrecut în urmă cu vreo 5-6 ani. A fost atunci o primăvară ploioasă, urmată de inundaţii catastrofale în unele zone ale ţării. Guvernul a solicitat ajutor de la NATO, respectiv să ne împrumute un număr de ambarcaţiuni necesare evacuarii sinistraţilor, solicitare în virtutea unei prevederi care spune că NATO acordă asistenţă în caz de catastrofe naturale ţărilor membre. Răspunsul a fost un NU categoric şi cinic. Dacă nici atâta nu a vrut organizaţia să facă pentru noi, cum ne-ar sări ea în ajutor într-un caz de agresiune externă? …

Şi aderarea la UE s-a făcut tot fără consultarea poporului, prin referendum, partidele din cartel s-au întrunit şi au semnat un text de susţinere în numele poporului. Dar ele nu reprezentau poporul, ci eventual îşi reprezentau propriii membri. Asta nu înseamnă că PAS ar fi împotriva UE.  PARTIDUL ALIANŢA SOCIALISTĂ  ESTE PENTRU O EUROPĂ UNITĂ DE LA ATLANTIC LA URALI, CUPRINZÂND TOATE ŢĂRILE EUROPENE! Noi am dori o Europă socială puternică şi demnă de cultura ei, de civilizaţia şi tehnologia ei. Noi nu putem să nu observăm că în UE unii sunt mai egali decât alţii, că încă nu s-au statornicit relaţii bune de întrajutorare şi de respect reciproc între ţările membre. PARTIDUL ALIANȚA SOCIALISTĂ militează pentru o Europă formată din ţări egale în drepturi şi suverane, o Europă a naţiunilor cu identităţile lor specifice naţionale.  Noi am primit aderarea, dar am predat în întregime economia naţională şi astăzi traversăm o perioadă deosebit de dificilă. PARTIDUL ALIANȚA SOCIALISTĂ priveşte integrarea europeană a ţării noastre ca pe o posibilitate de a ajunge într-un timp mai scurt la nivelul ţărilor dezvoltate, dar suntem obligaţi să constatăm aderarea noastră n-a făcut altceva decât să tran­sforme România într-o simplă piaţă de des­facere, lipsită de industrie, cu o agricultură sub­dez­voltată şi o monedă naţională devalorizată.

Şi mai grav este că nu întrevedem o perspectivă dătătoare de speranţă. Îndatorarea la FMI duce, pe de o parte, la pierderea ultimelor obiective naţionale – salba de hidrocentrale în frunte cu regina lor, Hidrocentrala Porţile de Fier, marele combinat OLTCHIM, altă dată perlă a industriei chimice româneşti ect. – şi, pe de altă parte, la ipotecarea viitoarelor 2-3 generaţii, care vor trebui să plătească, nu se ştie de unde, datoriile angajate în prezent.

Flavio Pettinari:  Dupa ’89 România a devenit una dintre principalele destinaţii ale investitorilor italieni, care au delocalizat acolo fabrici si au creat mai multe centre industriale. În calitate de lider comunist şi ca expert economist, cum credeţi că prezenţa străină a infuenţat economia naţionala şi politica României?

Constantin  Rotaru: Într-adevăr, există mulţi oameni de afaceri italieni în ţara noastră. Relaţiile de afaceri sunt cu mult mai vechi, însă. Înainte de 1989 numeroşi muncitori, tehnicieni şi ingineri italieni lucrau în România în marile noastre fabrici şi uzine, ca şi în comerţul cu maşini. Uzinele FIAT au fost ani la rând prezente pe piaţa noastră, oferindu-ne unele dintre cele mai bune automobile ale timpului. Prin specialiştii italieni au intrat în ţară o seamă de tehnologii moderne, muncitorii şi specialiştii noştri au învăţat multe de la conaţionalii dvs.

După 1989 italienii au vândut masiv în România produse de larg consum, îndeosebi electrocasnice, confecţii, automobile, camioane şi alte produse industriale. Ei au pătruns puternic în unele zone, cum ar fi confecţiile, industria alimentară, materialele de construcţie, dar şi în unele industrii de servicii. Există chiar şi moşieri italieni care au cumpărat sute şi mii de hectare de teren agricol. Desigur, prin pătrunderea specialiştilor italieni, în general a strănilor, s-a urmărit obţinerea unui efect pozitiv în ceea ce priveşte avansul tehnologic, eficienţa activităţii, acomodarea la regulile pieţii capitaliste.

În acelaşi timp trebuie să subliniez faptul că odată cu străinii au pătruns în ţara noastră şi toate racilele capitalismului.  Cu această ocazie au pătruns în România şi aşa zişii investitori externi  care au cumpărat pe mai nimic o sumedenie de obiective economice, mituind funcţionarii statului pentru a obţine reduceri de preţuri sau chiar de a prelua „pe 1 dolar” întreprinderi aduse premeditat în faliment. Aşadar marea corupţie şi statornicirea practicilor mafiote, străine românilor până în 1989, s-a făcut în strânsă legătură între responsabilii interni şi beneficiarii străini. S-a creat chiar de către italieni o industrie de confecţii care lucrează în „lon” fiindcă mâna de lucru este ieftină. Salariile sunt deosebit de mici, în jur de 200 euro lunar. Profitul este de regulă scos din ţară. Funcţionarii statului sunt complici la aceasta, după cum sunt complici şi la o evaziune fiscală de mari proporţii, domeniu în care s-au remarcat şi aşa zişii investitori.  Din păcate, în România a pătruns, în cea mai mare parte, capital colonial şi, mai puţin, chiar foarte puţin, capital de dezvoltare.

Câtă vreme a existat sistemul mondial socialist capitaliştii au făcut o serie de concesii în privinţa unui anume grad de protecţie socială în occident. Acum, la 20 de ani de la destrămarea taberei socialiste, capitaliştii îşi iau revanşa, consideră că nu mai este necesar să aibă grijă de oameni. Noul Cod al Muncii, recent introdus la noi, nu mai respectă cele 8 ore de muncă, drepturi decente de concediu, restrânge dreptul la greve, transformă salariatul în servitorul patronilor şi altele. În concluzie, ne-am aliniat mai mult ceea ce  are rău occidentul şi capitalismul, lucrurile bune fiindu-ne mai inaccesibile,  astfel că masa salarială din România întâmpină aceleaşi probleme ca şi masa salarială din Italia şi din occident, supusă capriciilor patronale, şomajului, restrângerii libertăţilor cetăţeneşti, dar cu accente mult mai pronunţate.

Flavio Pettinari:  România şi Italia sunt, din punct de vedere istoric şi cultural, două ţări foarte apropiate. Din păcate, în timp ce raporturile de afaceri şi politice sunt foarte intense, încă nu s-a stabilit  o legătură suficient de strânsă între muncitorii italieni şi români, chiar dacă ar avea foarte multe revendicări comune. Cum putem noi, comunişti italieni şi români, să punem bazele unui parcurs comun de luptă pentru cauza noastră?

Constantin  Rotaru: Avem origini comune, limbi din aceeaşi rădăcină latină, relaţiile dintre popoarele noastre sunt puternice şi străvechi dacă ne raportăm şi la stramoşii noştri. Chiar în evul mediu, numeroşi cărturari italieni trăiau pe lânga curţile domneşti din Ţările Române, iar tineri români studiau în şcolile italiene. Gruparea iluministă „Şcoala Ardeleană”, promotoare a latinismului, s-a format la Roma. În veacul al XIX-lea revoluţionarii români aveau strânse legături cu fruntaşii revoluţionari italieni, G. Garibaldi fiind foarte cunoscut la noi. Există încă în Bucureşti frumoase vile florentine construite de arhitecţi, meşteri şi pietrari italieni la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul celui de al XX-lea. A existat şi o perioadă tensionată în intervalul dintre cele două războaie mondiale, dar la nivel de popoare relaţiile au fost bazate pe stimă şi preţuire, aş spune reciprocă, în ciuda unor evenimente din ultima vreme. Românii iubesc opera italiană, în general muzica italiană, filmul, literatura şi teatrul italian, apreciază tehnica şi tehnologia italiană, să nu mai vorbim de fotbalul italian care este foarte apreciat la noi.

Într-o vreme opera lui A. Gramsci era tradusă în România şi ideile sale erau respectate în ţara noastră. Cu atât mai imperios necesar este ca şi în prezent să existe o relaţie mai strânsă între oamenii muncii italieni şi cei români pentru că avem, în general, aceleaşi obiective: emanciparea popoarelor noastre, o democraţie reală, o viaţă mai bună pentru toţi cei ce muncesc, o lume a păcii şi a respectului faţă de Planeta pe care o locuim.

Pentru a strânge legăturile dintre noi este necesară o mai bună cunoaştere reciprocă, iar acest lucru se poate realiza prin vizite reciproce, participare la acţiuni şi seminarii comune, o informare şi o comunicare mai ample între noi. Eu mă bucur că am consolidat, acum, împreună, un cap de pod şi consider că avem de acum o bază pentru a dezvolta în viitor relaţii mai strânse de cunoaştere şi organizare de acţiuni comune. Avem aceleaşi probleme ca şi dvs., aveţi aceleaşi probleme ca şi noi în ceea ce priveşte dorinţa de a trăi într-o lume mai bună şi mai dreaptă.

Vă doresc dvs. şi comuniştilor, poporului italian mult succes în activitatea nobilă de a realiza o societate a bunăstării, eliberată de exploatare, o societate a demnităţii şi umanismului!